RĂZBOIUL SOVIETELOR IMPOTRIVA ROMÂNIEI Posted about 23 hours ago | 0 comment Larry Watts Cei dintai vor fi cei din urma - Fereste-ma Doamne de prieteni via Ziaristi Online Titlul original: Istoricul Larry Watts prezent in studiile Profesorului Theodor Codreanu: I. Războiul antiromânesc al Sovietelor Cu toată slăbiciunea politică și militară a țării, după ce regimul bolșevic a fost instaurat în România, cea rămasă după jafurile teritoriale, țara a continuat, ca „aliată” în „lagărul socialist”, să fie tratată drept principal dușman al Moscovei. Tradiția țaristo-bolșevică a continuat să funcționeze sub masca prieteniei, aceeași „prietenie” pe care o clama țarul Alexandru al II-lea la întâlnirea de la Ungheni cu Mitropolitul Moldovei, Iosif Gheorghian, la 11/23 aprilie 1877. Demonstrația o face o cu impresionantă documentare Larry L. Watts. Este vorba despre un fenomen pe care nici istoricii români nu l-au luat în seamă decât secvențial. Ceea ce impresionează este voința nestrămutată a unui colos de a îndeplini „testamentul” lui Engels în privința românilor, acela de a-i spulbera din calea „revoluției mondiale” chiar după ce România căzuse pradă acestei revoluții. Sau tocmai de aceea! Acum nația aceasta, „conservatoare” și „naționalistă”, trebuia „reeducată” dacă nu exterminată. Or, culmea, nici înmulțirea artificială a celor o mie de comuniști de la 1944 nu va ajunge să mulțumească Moscova, chiar dacă, în prima etapă, lucrurile păreau să meargă strună în configurarea unui homo sovieticus român. Mai mult de atât, sub Nicolae Ceaușescu numărul comuniștilor atinsese aproape patru milioane, dar nici aceștia nu erau „curați”, comuniști doar cu numele, dovadă că în clipa căderii dictatorului, la 22 decembrie 1989, puțini au fost aceia care nu și-au ars carnetele de partid, întreaga țară transformându-se, brusc, în „anticomunistă”, deși defectele umane produse de regim nu numai că nu vor putea fi eradicate, dar au fost augmentate în febra unui „capitalism” numit de analiștii vremii ca „sălbatic”, dovadă că nici resurecția, de fațadă, a formelor creștine nu a reușit să ne scoată din căderea în semibarbarie, cum o considera Eminescu. Fiindcă asta și fusese, în bună măsură, comunismul: o cădere în sălbăticie, în barbaria precreștină, dar cu toate vicleșugurile create de o „civilizație” modernă și postmodernă, având resuscitate vechi rădăcini de secole fanariote, turcizate și țarizate. kominternÎn pofida a tot ceea ce se crede, victoria Uniunii Sovietice în cel de Al Doilea Război Mondial, mai mare decât a tuturor Aliaților, fiind singura care s-a ales cu un imperiu extins până în inima Occidentului, a constituit o mare înfrângere. Și asta fiindcă Stalin a simțit, apăsător, că în timpul vieții lui, visul măreț al lui Marx și Engels, al lui Lenin și Troțki, nu va putea fi realizat. Poate niciodată! Mai mult de atât, încă Troțki a știut că instaurarea comunismului doar în Rusia și în câteva țări nu înseamnă nimic, ci doar o posibilă primejdie de moarte pentru comunism, în genere. Troțki spunea, în octombrie 1917, în cuvântarea la Congresul al II-lea al Sovietelor, că dacă „revoluția mondială” nu se extinde rapid pe mapamond, totul poate fi pierdut, „vom fi striviți”: „Ori revoluția rusă va înălța vârtejul luptei în Occident, ori capitaliștii tuturor țărilor ne vor înăbuși.” În ciuda aparentului entuziasm stârnit de promisiunile utopiei, Lenin a simțit pe propria-i piele că oamenii fug de comunism ca de dracul. „De Lenin – spune Victor Suvorov – a fugit toată floarea marii culturi ruse, a științei și a societății: șahiști geniali și creatorii primelor elicoptere din lume, generali și diplomați, bancheri și oameni de afaceri, maeștri de balet cunoscuți în întreaga lume și actrițe, scriitori, pictori, sculptori, ingineri, arhitecți, ofițeri, juriști… Chiar și cei care au ridicat în slăvi proprietatea socială și au afurisit orașul diavolului galben și America vilelor, cei din stirpea lui Gorki și Maiakovski, și ei au fugit. Ridicau osanale puterii muncitorilor și țăranilor, aflându-se departe de ei.”[1] Ca și Troțki, Lenin a admis profetic: „Existența îndelungată a Republicii Sovietelor alături de statele imperialiste este lipsită de sens.” Iar Stalin o știa prea bine. De aceea a proiectat războiul mondial pentru a crea baza globalizării revoluției, prin extindere în toată Europa. Troțki, flecar și superficial în materie de gândire politică, l-a acuzat pe Stalin că a trădat „revoluția mondială”. Nici vorbă de așa ceva: Stalin era pragmatic și necruțător față de cei care dădeau semne de slăbiciune în raport cu ideea mondializării revoluției. Iată de ce a pregătit răbdător Germania lui Hitler[2] pentru a deveni „spărgător de gheață”, ajutând-o să ajungă să se înarmeze în pofida tratatelor internaționale, pentru ca, la rândul său, spre contracarare, să primească tot ajutorul de la Statele Unite. Cert e că ambițiile lui Hitler le concurau pe cele ale lui Stalin, încât Pactul din 1939 a fost încălcat, ceea ce a produs Tătucului uluire fără margini în momentul declanșării „războiului-fulger” contra URSS. S-a creat legenda, de către Stalin (Gabriel Gorodețki ș.a. încă o susțin), că Moscova nu era pregătită de război, în 1941. Într-adevăr, nu era pregătită pentru un război de apărare, ci pentru unul ofensiv, după ce puterile occidentale vor fi fost istovite de Hitler. Reamintesc că, la 15 martie 1937, șeful Direcției politice a Armatei Roșii, Ian Homarnik, preciza: „Armata Roșie va considera misiunea bolșevică îndeplinită atunci când vom stăpâni globul pământesc.”[3] Or, victoria parțială din 1945 împotriva Germaniei și a Europei nu putea fi considerată de către Stalin decât o catastrofală înfrângere personală, fiindcă ratase planul cuceririi întregii Europe. Așa se explică reacția de neînțeles a lui Stalin de a nu participa la marea paradă a Victoriei, organizată în Piața Roșie, la 24 iunie 1945, festivitățile fiind conduse de înlocuitorul său, mareșalul G.K. Jukov. Istoricii au ocultat semnificația întâmplării, fiind socotită totuși ca o enigmă a contextului istoric. Pentru Stalin, înfrângerea lui Hitler a fost o victorie à la Pyrrhus. În această împrejurare s-a trecut la sovietizarea României, „aliat” căruia i s-a refuzat, ca și la 1878, cobeligeranța. Iar motivul principal a fost că România nu putea fi iertată pentru contribuția la zădărnicirea planului stalinist de realizare a cuceririi întregii Europe prin alianța ei cu Hitler, în 1941. Acest greu păcat va fi cauza principală a războiului cu Bucureștiul în următorii cincizeci de ani. Țara continua să fie percepută ca principalul ghimpe din coasta expansiunii sovietice. Adversitatea față de „conservatorismul național” românesc a fost inoculată și țărilor „frățești”, cel mai ușor fiind, fără îndoială, cu Ungaria și Bulgaria, virus intrat și-n celelalte țări din Tratatul de la Varșovia, încă de la înființarea din 1955, ca replică la NATO. Atitudinea ostilă în cadrul Tratatului de la Varșovia era generată de existența Basarabiei și a Bucovinei nordice, în care elementul românesc trebuia eradicat cu program. Nici o altă țară din pact nu avea, din acest punct de vedere, situația României. La început, lupta s-a dat între aripa internaționalistă dominantă a triadei Ana Pauker – Vasile Luca – Teohari Georgescu și aripa națională Gheorghiu-Dej – Lucrețiu Pătrășcanu, la care era raliat și Petru Groza. Pătrășcanu, fiind și cel mai „naționalist” (de unde și legenda[4] declarației de la Cluj că înainte de a fi comunist este român), a trebuit să fie lichidat de însuși Gheorghiu-Dej ca alibi la înduplecarea Moscovei de a i se da întâietate în fața minoritarilor din partid. În 1951-1952, bătălia dintre autohtoni și periferici a fost câștigată, cu abilitate, de către Gheorghiu-Dej, singurul dintre liderii importanți fără antecedente bolșevice și cominterniste. În acel moment istoric, sovietizarea totală a României era primejdia nr. 1 pentru neamul românesc, primejdie resimțită, din exil, mai ales de către geniul lui Mircea Eliade, temere formulată în 1953, în celebra conferință-eseu Destinul culturii românești: „Adevărata primejdie începe, însă, pentru întreg neamul românesc, abia după ocuparea teritoriului de către Soviete. Pentru întâia oară în istoria sa, neamul românesc are de a face cu un adversar nu numai excepțional de puternic, dar și hotărât să întrebuințeze orice mijloc pentru a ne desființa spiritualicește și culturalicește, ca să ne poată, în cele din urmă, asimila. Primejdia este mortală, căci metodele moderne îngăduie dezrădăcinările și deplasările de populații pe o scară pe care omenirea n-a mai cunoscut-o de la asirieni. Chiar fără masivele deplasări de populații, există primejdia unei sterilizări spirituale prin distrugerea sistematică a elitelor și ruperea legăturilor organice cu tradițiile culturale autentic naționale. Neamul românesc, ca și atâtea alte neamuri subjugate de Soviete, riscă să devină, culturalicește, un popor de hibrizi”.[5] Diagnostic exact, pe care Eminescu însuși l-ar fi pus de-ar fi trăit în anii ’50, ca să nu mai vorbim de Constantin Stere. Dar arheul unei națiuni poate fi agresat, mutilat, deformat, „hibridizat”, cum se îngrijora Eliade (ceea ce s-a și încercat prin „experimentul Pitești”, prin fuga elitelor peste graniță, prin munca forțată la Canalul Dunărea – Marea Neagră, prin execuții, prin deportări, prin teorii ca aceea a moldovenismului, în Basarabia etc.), însă arheul etnic nu poate fi distrus până când nu dispare ultimul vorbitor de limbă românească, în cazul de față. Iată ceea ce n-au știut rușii, deși au simțit acest adevăr, care le-a dat coșmaruri, chiar și în Basarabia, unde au crezut că victoria este definitivă. Și acum se cuvine a spune că nu lipsiți de importanță, pentru supraviețuirea ideii românești în România amenințată cu bolșevizarea completă, au fost politicienii și oamenii de cultură care au acceptat „colaboraționismul” cu invadatorul, ca ultimă redută în calea nimicirii românității. Aceștia apar doar ca odioși „trădători” în ochii contemporanilor și ai urmașilor. Între acești „colaboraționiști” de elită care, cu îndreptățire, au fost considerați în fel și chip, ca înjosindu-se moral, spiritual, cu autonimicirea puterilor creatoare, au fost hotărâtori, la vârf, Mihail Sadoveanu, Petru Groza, Emil Bodnăraș, Mihai Ralea, G. Călinescu, Tudor Arghezi, Camil Petrescu și alții. Doar o scurtă zăbavă asupra lui Mihail Sadoveanu, geniul cu atâtea păcate dintre cele mai condamnabile, scoase la iveală, cu asupra de măsură, după 1989. Iată însă că Jurnalul inedit publicat în anii din urmă, arată elemente surprinzătoare. Puțini știu că Sadoveanu a oscilat, în anii cei mai grei din istoria României moderne, între „naționalismul” Mișcării Legionare și internaționalismul comunist, cei mulți cunoscând doar ultimul membru al ecuației. Mihail Sadoveanu a avut de ales, în 1944, între a fugi din apropiatul comunism și a rămâne. O primă intenție a fost să plece în Elveția, până va trece primejdia, dar frații masoni l-au avertizat că România este deja condamnată a intra în sorbul bolșevic. A hotărât să rămână, devenind un fervent, cel puțin în aparență, admirator al Rusiei Sovietice. Din 1945, începe seria călătoriilor în U.R.S.S., unde este tratat „împărătește”. Pe acest fond al prostituării s-au ivit texte precum Lumina vine de la răsărit, Mitrea Cocor, Nicoară Potcoavă. Dar, în 1953, în timpul unei vizite la Moscova, îl întâlnește pe Emilian Bucov, pe atunci șef al scriitorimii de la Chișinău. Emilian Bucov, încântat de întâlnirea cu Sadoveanu, i s-a plâns, totodată, că la Chișinău se fac demersuri ca limba română să fie numită „limbă moldovenească” și să se decidă că e vorba de două limbi diferite. Ziarul Moldova socialistă era port-drapelul propagandei antiromânești. Sadoveanu notează în jurnal, la 16 decembrie 1953: „A venit la mine Emilian Bâcov cu care am stat îndelung de vorbă despre frământările de la Chișinău în ce privește limba moldovenească despre care unii moldoveni ar vrea s-o diferențieze de cea românească, pentru nu știu ce interese. Încercările de a da drept limbă deosebită moldoveneasca, expresii și cuvinte rostite provincial, e lipsită de seriozitate.”[6] Sadoveanu[7] a stat de vorbă cu lingviști eminenți de la Moscova în speranța că va stopa abuzurile contra limbii române. Aceștia i-au dat dreptate asupra identității adevărate a limbii „moldovenești” și i-au promis că vor interveni în capitala R.S.S. Moldovenești și în forurile politice de la Moscova. Numai că nu academicienii onești hotărau politica lingvistică în URSS, cu atât mai puțin în Basarabia. Soarta limbii române la Chișinău va deveni cauza centrală a supraviețuirii românismului în această provincie, de unde s-a și născut un fenomen unic în fostele republici sovietice: poeții au rezistat și scriind, într-un număr impresionant, poeme despre limba maternă. Iată ce observa, la sfârșitul anilor ’80, poetul Victor Teleucă, chiar într-un text prin care avertiza privitor la dispariția limbii române în Basarabia, intitulat Car frumos cu patru boi: „Sunt convins că nicăieri în lume nu s-au scris atâtea poezii despre limbă ca la noi în Basarabia. E clar de ce. Starea critică a limbii. Printr-o lege odioasă era sortită pieirii pentru a fi înlocuită cu alta. Într-un fel sau altul, poeții noștri au câte una, două, trei și mai multe poezii la această temă.”[8] Era perioada celei mai înverșunate sovietizări și în România. Serviciile secrete americane consemnau că Moscova a instituit în România „cel mai brutal și mai exploatator regim de ocupație”, menit să distrugă complet identitatea statului român independent”[9]. Un raport CIA din 1949 deja preciza că „e de așteptat ca tendința spre dominație sovietică completă în România să continue”, încât țara se apropia „din ce în ce mai mult de încorporarea în URSS”, ceea ce era chiar scopul final al Moscovei, în perspectiva căruia alogenii deveniseră conducătorii majoritari ai statului. Vasile Luca fusese combatant în Armata Roșie maghiară, luptând împotriva României, în 1919. În iunie 1940, era viceprimar la Cernăuți, postură în care a organizat direct deportarea a 30 000 de cetățeni români, firește, „dușmani de clasă”, plus numeroase „execuții într-un pogrom”, „rivalizând cu ceea ce trupele lui Horthy implementaseră în nordul Transilvaniei”[10]. Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari Georgescu, Alexandru Moghioroș, Ghizela Vass (basarabeancă măritată cu ilegalistul Ladislau Vass) formau „chinta regală” a aripilor „basarabeană”, „transilvăneană” și „română” din vechiul regat menită să construiască o nouă „identitate” României. Gheorghiu-Dej căzuse în dizgrația lui Stalin, în 1948, deoarece intervenise în favoarea unei concilieri cu Iosif Broz Tito. Demersul fusese pus la cale chiar de Ana și de Luca spre a-l înlătura pe Gheorghiu-Dej. Lavrenti Beria vehicula ideea că Gheorghiu-Dej este „titoist”. Stalin îl va umili silindu-l pe Gheorghiu-Dej să conducă chiar el campania împotriva lui Tito, anunțată la o întrunire a Comninformului, la București. În 1949, se produce însă „rebeliunea Gheorghiu-Dej – Emil Bodnăraș”, la care se va ralia și Ion Gheorghe Maurer: „În mijlocul acestei dominații sovietice copleșitoare, Dej și susținătorii săi au reușit să inițieze o epurare a elitelor dependente de sovietici și o «românizare» parțială a conducerii”, totul făcut cu diplomație, asimilându-le cu epurările inițiate de Beria împotriva veteranilor Războiului Civil din Spania, „evitându-se tonurile antisovietice, antisemite și antimaghiare”[11]. Surpriza e că, spre deosebire de Beria, Gheorghiu-Dej atrage de partea aripii naționale tocmai pe veteranii aceluiași război, între fruntași aflându-se Petre Borilă și Valter Roman, dar și aripa ucraineano-basarabeană evreiască. În context, figura enigmatică este Emil Bodnăraș, fost locotenent „dezertor” din armata regală română la 1933, fugit în Ucraina la vârsta de 27 de ani. Cercetările actuale atestă că această dezertare a fost acoperirea unei misiuni de spionaj militar. Așa s-ar explica de ce, mai târziu, el va acorda protecție prințesei Ileana, sora regelui Mihai. Bodnăraș era, în 1949, șef specialist al armatei, bine pregătit, cu avantajul de a fi considerat fidel Moscovei, cu atât mai mult, cu cât în 1947 îl „denunțase” pe Gheorghiu-Dej, în realitate însă sprijinindu-l între 1947-1952 și mai târziu. Cei doi au reușit să atragă de partea lor și pe Alexandr Saharovski, făcându-l să creadă că aripa Ana Pauker nu îl ajută pe Gheorghiu-Dej în activitatea de partid prosovietică. Mirosind înșelăciunea, Stalin a impus, ca măsură de siguranță, crearea Regiunii Autonome Maghiare[12]. Cu acest preț, triada Ana-Luca-Georgescu a fost înlăturată, fapt pe care-l va regreta succesorul lui Stalin, Nichita Hrușciov, unul dintre călăii Basarabiei, care a dirijat direct impunerea regimului bolșevic la Chișinău. De remarcat că aproape toți conducătorii URSS și-au făcut, mai întâi, ucenicia în distrugerea românismului basarabean, continuând, și din acest punct de vedere, moștenirea țarilor, atestând încă o dovadă cât de importantă a fost Basarabia, ca avanpost, în declanșarea războiului antiromânesc al Sovietelor. Basarabia și România au fost rampă de lansare spre vârful ierarhiilor sovietice. Alexandr Saharovski a ajuns șeful spionajului extern al KGB, de exemplu. Cu excepția unuia singur, cinci din cei șase conducători ai URSS de dinaintea lui Mihail Gorbaciov și-au făcut ucenicia politică legată de Basarabia și de Bucovina nordică. Ei au fost direct implicați în „anexarea teritoriilor românești și în deznaționalizarea populației românești”[13] din aceste provincii, o spune Larry L. Watts. Între cei cinci (Stalin, Hrușciov, Brejnev, Cernenko, Andropov), Leonid Brejnev a fost chiar secretar al C.C. al P.C. al Moldovei (1950-1952). El a avut ca sarcină centrală rusificarea Basarabiei, împrejurare în care a apelat la execuții și la deportarea a 250 000 de băștinași, atrăgându-și porecla de „Măcelarul Moldovei”. Basarabia a fost atât de „importantă”, încât trei dintre membrii C.C. de la Moscova, Gheorghi Malenkov, Lavrenti Beria și Mihail Suslov au candidat, în 1951, pentru Sovietul Suprem al RSSM, ceea ce este „un indiciu al atenției pe care Moscova continua s-o acorde regiunii”[14]. Să mai spun că și al șaptelea, Gorbaciov, a fost discipol al lui Iuri Andropov, format de acesta. De fapt, și Lenin însuși a considerat Basarabia spațiu strategic pentru „revoluția mondială”. Moartea lui Stalin a dat impuls naționalilor din partid să continue despărțirea de Moscova. În 1954, România răscumpără Sovromurile (nereușind, totuși, cu extracția petrolului și a uraniului) și intensifică activitatea comercială cu Statele Unite. Armata, era controlată de URSS prin cele două divizii „educate” în prizonierat („Tudor Vladimirescu”, 1943, „Horia, Cloșca și Crișan”, 1945). Consiliată de veterani al Războiului Civil din Spania, Petre Borilă, Valter Roman, Dumitru Popescu și Mihai Florescu, trebuia să treacă în subordine românească. Tratatul de la Varșovia, înființat în 1955, era condus masiv de membri GRU, toți ofițerii fiind formați în URSS, puși să se căsătorească cu agente sovietice. Serviciile de informații erau tot moscovite. Direcția Generală de Siguranță și Protecție, DGSP, înființată în 1948, avea următorii șefi: director, Pantelei Bodnarenko (faimosul Pantiușa, alias Gheorghe Pintilie), adjuncți – Alexandru Nicolschi, rusofon din Basarabia, și Vladimir Mazurov, ucrainean din Bucovina. DIE, 1951, era sub supravegherea consultantului-șef Saharovski, Direcția fiind o copie a KGB-ului, formată și aceasta din alogeni, ceea ce o deosebea net de instituțiile similare din țările „frățești”[15]. Primul șef DIE a fost Vasili Vulko (Vasile Vâlcu), bulgar, apoi ucraineanul Mihail Gavriliuk. Până în 1958, nici un ordin din Ministerul Afacerilor Interne n-a putut fi transmis „fără a avea aprobarea unui consilier sovietic” (Cristian Troncotă). Cu acești mastodonți bolșevici trebuia să se confrunte aripa comunistă a lui Gheorghiu-Dej. După eliminarea grupării Ana Pauker (1951-1952), armata trece sub controlul lui Emil Bodnăraș, acesta debarasându-se de ofițerii GRU, în frunte cu general-maiorii Constantin Doncea și Villiam Suder. În 1955, se înscenează un protest al studenților împotriva staționării armatei sovietice în România. Bodnăraș cere, cu diplomație, părerea lui Hrușciov despre o eventuală retragere, acesta reacționând violent, cu vorbe grele ca „naționaliști și antisovietici” și, incredibil, acuzându-i pe români de… stalinism. Drept consecință, după tratatul austriaco-sovietic, Moscova înființează Tratatul de la Varșovia, înglobând URSS, ca hegemon, România, Polonia, Ungaria, RDG, Cehoslovacia, Bulgaria și Albania. Ceea ce putea să le ofere Hrușciov românilor era doar reducerea trupelor rusești de la 250 000 la 210 000. Propunerea lui Bodnăraș a blocat relațiile cu Bucureștiul, însă, în toamnă, Hrușciov îl anunță, neașteptat, pe Bodnăraș, că trupele vor fi retrase, dar, spre a satisface iarăși vechea „onoare” țaristă, operația avea să se facă nu pentru că ceruse România. Evenimentele din Ungaria lui 1956 îl postează de Gheorghiu-Dej ostil lui Imre Nagy din cauza pretențiilor iredentiste ale acestuia. Drept răsplată, Hrușciov oferă un dezgheț al relațiilor României cu Basarabia, între 1956-1959. Atunci familiile despărțite de Prut se revăd pentru prima oară din 1944. Chișinăul declară că „RSS Moldova are cele mai apropiate relații cu România”. Mai mult de atât, la întâlnirea CAER din mai 1958, Hrușciov anunță începerea retragerii trupelor. După ce minunea s-a întâmplat, Bucureștiul continuă ofensiva desovietizării, blocând deschis integrarea economică supranațională a Blocului (1962), ceea ce va determina KGB-ul să considere că retragerea a fost cea mai mare greșeală politică a lui Hrușciov. În septembrie 1958, după retragere, Hrușciov va recunoaște: „În România, chiar și printre oficialii Partidului Comunist, se dezvoltă o atitudine nesănătoasă, naționalistă și antisovietică, care trebuie retezată de la rădăcină. (…) Mamaliznikii (mămăligarii, cum îi insulta Hrușciov pe românii din Basarabia și Ucraina, n.n.) nu sunt o națiune, ci o curvă.” Contramăsuri: se închide granița cu Basarabia, orice contact dintre cele două maluri ale Prutului fiind catalogat drept „deviaționism naționalist”; intelectualii care recunoscuseră identitatea lingvistică și culturală cu a românilor, sunt acuzați de „propagandă naționalistă” și reprimați; Basarabia este „transformată într-o bază pentru operațiunile clandestine împotriva României”[16]. Moscova trece la recrutarea de noi agenți fideli. În ianuarie 1959, consultantul naval sovietic umbla prin țară pentru recrutări. Când generalul Ion Ioniță l-a avertizat să înceteze, bolșevicul i-a răspuns: „Dacă ar mai fi măcar un regiment sovietic pe pământ românesc, ai avea curajul să mă tratezi în acest mod?”[17] Din acel moment, a început izolarea României în Tratatul de la Varșovia, neexcluzându-se perspectiva unei noi invazii armate. Totuși, Bucureștiul reușește, între 1956-1963, să neutralizeze rețelele de informații sovietice și maghiare, consilierii sovietici pleacă din țară, Gheorghiu-Dej se opune ferm construirii Zidului Berlinului, contestând divizarea permanentă a Germaniei, excepție în Tratat, apoi, se declanșează bătălia cu istoricii rolleriști, se rescrie istoria Transilvaniei, se mediază conflictul chino-sovietic și criza rachetelor din Cuba etc. Serviciile americane observă trecerea de la „cea mai sovietică dintre toți sateliții” la independență, concluzia cea mai importantă fiind că naționalismul devine cel mai important oponent al bolșevismului: „sporirea libertății interne și independenței față de controlul sovietic”, recomandându-se orientarea spre „acei indivizi sau grupuri care demonstrează tendințe de independență în gândire, aspirații naționaliste sau dorința de a-și folosi influența pentru a modifica relațiile de subordonare dintre țara lor și Uniunea Sovietică”. (Din strategia americană a Consiliului Național de Securitate, NSC, mai 1958). Cu toate acestea, propaganda dezinformării în Cominform este puternic eficientă, întrucât operațiunile spre independență ale României preferă să fie tacite, încât Wladislaw Gomułka și János Kádár reușesc să treacă „adevărații independenți” în Tratatul de la Varșovia, deși, în realitate, se întreceau în loialitate față de Moscova. Așa se explică de ce clauza națiunii celei mai favorizate este acordată Poloniei încă din 1960, pe când România o obține abia în 1974. Agenții propagandei sovietice, strecurați în serviciile americane, au lansat „mitul calului troian”, care ar fi fost România. Steve Weber, ungur devenit șef de operațiuni americane (denunțat ca agent sovietic abia în 1994), și analistul CIA, tot un maghiar, au creat legenda că, sub aparența independenței, România era mâna dreaptă a politicii Uniunii Sovietice. Propaganda funcționa la fel de bine la postul de radio „Europa Liberă”, unde la secția maghiară fuseseră infiltrați oameni ai lui Horthy, iredentiști înverșunați. Lobby-ul maghiar în Statele Unite, foarte puternic, se străduia să convingă de necesitatea retrocedării Transilvaniei către Ungaria, întrucât maghiarii de acolo erau supuși genocidului. România a răspuns cu deteriorarea relațiilor serviciilor de informații cu membrii Tratatului, în pofida demersurilor generalului Aleksei Epișev și ale lui Nikolai Podgornâi de a-i pune la punct pe români cu amenințări și „tratative”. Misiunea celor doi a dat chix, încât Moscova s-a văzut nevoită să-și retragă și ultimii doi consilieri. În august 1963, liderii români au trecut la măsuri directe de închidere a rețelelor KGB și GRU din țară, cu epurarea a 149 de persoane stabilite a fi „agenți sovietici înfiltrați în România”[18]. La sfârșitul anului 1963, după ce Gheorghiu-Dej a semnat un acord cu Tito pentru construirea hidrocentralei pe Dunăre, Hrușciov difuzează prin presă posibilitatea schimbării pașnice a granițelor, cu aluzie la Transilvania, ceea ce nu era cazul cu Basarabia (la care românii dădeau semne că nu renunțaseră), fiindcă aceasta trebuia considerată o despăgubire de război, punct de vedere avansat de „academicienii” sovietici din Moscova, Kiev și Tbilisi, chit că, observă Larry L. Watts, se inversa din nou „cauza cu efectul”[19]. „Nu trebuie să ne enervăm, – decide Gheorghiu-Dej – trebuie să rămânem calmi pentru că dreptatea este de partea noastră.” Și răspunsul imediat a fost grăbirea publicării Însemnărilor despre români ale lui Karl Marx, descoperite de un cercetător polonez în Olanda, acesta semnalându-le istoricilor români, prin 1959[20]. Marx confirma apartenența Basarabiei la România. Mai mult, observa că Rusia țaristă și Ungaria complotau împreună la ruperea Basarabiei și Transilvaniei de la matca românismului. În pofida nemulțumirii lui Engels față de lipsa vocației revoluționare la români, și acesta produsese însemnări despre abuzurile țariste împotriva românilor: „Basarabia este românească. Și Polonia poloneză. Nu se poate vorbi în aceste cazuri de reunirea unor grupuri etnice care au fost împrăștiate, dar pot fi numite rusești și sunt înrudite; aici avem de-a face cu o cucerire flagrantă, cu forța, a unor teritorii străine; avem de-a face, pur și simplu, cu un furt.”[21] Calificativul „cucerire” fusese contestat, cu argumente, cum am văzut, de către Eminescu, în articolele de la Timpul, apoi de Constantin Stere, ultimul termen fiind cel mai potrivit, acela de furt, de fraudă mizerabilă la 1812. Lovitura morală dată Moscovei prin publicarea textelor lui Marx și Engels, a avut un important ecou, determinând China „să se alăture cauzei României”[22] și să nege pretențiile Uniunii Sovietice în a fi centru de comandă al expansiunii comunismului. Prompt, liderul „maldavan” Ivan I. Bodiul, alt călău al propriului popor, a declanșat o contraofensivă la adresa României. A urmat marea defecțiune a Declarației de Independență din aprilie 1964 (an în care Hrușciov este silit să se retragă în favoarea lui Brejnev), urmată de rapida dispariție a lui Gheorghiu-Dej de la 19 martie 1965, moarte considerată suspectă, de rezonanță sentimentală printre români tocmai din pricina curajului rupturii față de invadator, dar și prin poziția față de Basarabia și Bucovina nordică. Gheorghiu-Dej condamnase din nou, în mod direct, relația dintre „stăpân și sclav” instituită între PCUS și Partidul Muncitoresc Român, el având acum și sprijinul Chinei. „Aspectul cu adevărat unic al Primăverii de la București – observă Larry L. Watts – a fost că România și-a redactat «declarația de independență», din 26 aprilie 1964, în așa fel încât să aibă priză la cât mai mulți membri ai comunității socialiste, în încercarea de a contrabalansa presiunile de la Moscova. Declarația, care a afirmat «relațiile de tip nou» dintre statele socialiste, bazate pe principiile «neamestecului în treburile interne, independenței și suveranității naționale, al drepturilor și avantajului reciproc», «menținerea integrității teritoriale», respingea în mod explicit autoritatea supranațională în relațiile internaționale și propunea o comunitate socialistă în care să fie incluse și China, Iugoslavia și Albania. Concentrându-se asupra unor principii generale, autoritățile de la București nu urmăreau doar să își sporească gradul de independență. Ele atacau dominația sovietică asupra Europei de Est în cadrul comunității socialiste extinse.”[23] Altfel spus, România contraataca (precum sperase un Mircea Eliade, în 1953) intențiile sardanapalice ale colosului sovietic de a strivi nu numai identitatea românească, dar și a țărilor vecine. Nu fusese îndeajuns că Stalin suferise grozava înfrângere din Al Doilea Război Mondial de a nu fi cucerit întreaga Europă, dar acum Uniunea Sovietică se vedea sabotată și dinlăuntrul țărilor pe care și le înjghebase, iar faptul se petrecea datorită aceluiași ghimpe din coastă, naționalismul „reacționar” românesc. Cu toate că Moscova a minimalizat, propagandistic, Declarația, importanța ei a fost sesizată de serviciile americane, chiar dacă America a fost frapată îndeobște de respingerea planului economic al lui Emil Borisovici Valev. Politica României dădea roade, atrăgând atenția și Franței, prin discuțiile dintre prim-ministrul Ion Gheorghe Maurer și președintele Charles de Gaulle, în iulie 1964. Cum Franța era și ea pătrunsă de agenți sovietici, știrea a ajuns imediat la Kremlin. Președintele francez intenționa să ajute România să iasă din sistemul sovietic, din Tratatul de la Varșovia și din CAER, spre a intra în Comunitatea Economică Europeană, oferindu-i, totodată arme și ajutor militar „în cazul în care ar fi fost invadată de trupele statelor membre ale Tratatului de la Varșovia” ( Jan Sejna). Furios, ministrul Apărării, Rodion Malinovski (fostul comandant al trupelor de ocupație din România), a reacționat birjărește, amenințător, ca și Hrușciov, asigurând că trupele sovietice vor ajunge înaintea celor franceze la București[24]. Momentul Charles de Gaulle mi se pare de o importanță capitală în istoria postbelică a României și a șefiei lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, promotor ar independenței țării, fiindcă prefigurează „noaptea de la Blair House”, din 1978, trăită de Nicolae Ceaușescu, cu prilejul discuțiilor cu președintele american Jimmy Carter. Era vorba, în ambele cazuri, ca România să meargă până la capăt cu ieșirea de sub cizma sovietică și a sistemului bolșevic. Asta, de fapt, îi propunea Charles de Gaulle lui Ion Gheorghe Maurer. Nu știu dacă Gheorghiu-Dej a înțeles importanța clipei, dacă nu cumva doctrina comunistă a fost mai puternică decât doctrina națională. Aproape că nici nu se putea altfel. În orice caz, destinul, provocat sau nu, nu i-a mai îngăduit să-și limpezească drumul, dar e mai mult decât tulburător că momentul francez va avea asupra lui același efect final ca în cazul lui Nicolae Ceaușescu, după noaptea de la Blair House, la care voi reveni. Ceaușescu a supraviețuit anului 1978 încă un deceniu, pe când Gheorghiu-Dej mai puțin de opt luni. Unele indicii pledează în favoarea inteligenței politice a lui Gheorghiu-Dej, de vreme ce negocierile lui Maurer cu președintele Franței fuseseră precedate de vizita, la nivel înalt, a delegației României la Washington, în timpul mandatului lui John Kennedy, Gheorghiu-Dej rugându-l anterior, printr-o scrisoare, să se păstreze „discreție” în relațiile cu Bucureștiul. Când intențiile părăsirii Tratatului de la Varșovia de către România deveniseră cunoscute și celorlalți parteneri, Anton Novotný, ca „pedeapsă”, a propus să i se permită ieșirea, idee care l-a scos din sărite pe Hrușciov, categorisind-o „complet greșită și dezastruoasă”: „Este exact ceea ce își doresc liderii români”, va obiecta, ceea ce ar fi dus nu numai la coalizarea directă cu China, Iugoslavia și cu Albania, dar și la înglobarea militară în Occident, cu atât mai mult, cu cât noua istoriografie militară postrolleristă contesta calitatea de putere „eliberatoare” a României și a celorlalte țări de sub „jugul fascist”, teză care ar fi grăbit năruirea dominației sovietice. Gheorghiu-Dej a murit la 19 martie 1965. Pe 22 martie secretar general al partidului va fi ales Nicolae Ceaușescu, susținut și de Ion Gheorghe Maurer. Dacă Moscova a sperat că lucrurile se vor schimba în politica externă a României, va vedea repede că se înșelase. „Oaia neagră” a imperiului refuza să intre în front. Read more: rbnpress.info/wp/razboiul-sovietelor-impotriva-romaniei/#ixzz2YCZ1Wgyc
Posted on: Fri, 05 Jul 2013 19:37:40 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015