Semne ale perenului Nicolae BUSUIOC Poetul se miră de ”câtă lumină e în ordinea firii”, dar dacă ar fi dat peste dezordinea ei, razele limpezi ar mai fi pătruns? Ar fi o primă întrebare de la care se pot arunca priviri asupra versurilor lui Florentin Dumitrache din cel de-al cincilea volum – Fluturii din scris (Timpul, 2013). Desigur, și ”fluturii” din vis ar fi putut tot atât de bine să-și fi încetinit zborul din brusca și întortocheata lor planare multicoloră și exotică. Sau poate tocmai aceștia au adăstat în textul liric cu miresme de nectar și blândă lumină. Încă de la primele poezii se observă inducția sugestivă a verbului, așezat simplu și clasic, nestingherit prea mult de nuanțele și formele modernismului. Stilul clasic, după unii deja vetust, rămâne totuși calea sigură și impregnată de emoție, o cale pe care se ajunge mai lesne la lumea de poveste a vârstei adolescente, la evocarea cutumelor spațiului mioritic, la natura mirifică, dar și la sentimentul scurgerii timpului, simțit și exprimat printr-o înlănțuire de metafore-cheie, așa cum le întâlnim din abundență în poeziile ”Curge toamna peste mine”, ”Doar amintirea”, ”Meditație I”, ”Visurile mele”, ”Melancolia plecării” sau ”Prin timpul trecător”. Structurat în două mari părți – ”Înflorirea palmelor” și ”Se aprinde toamna”, noul volum al lui Florentin Dumitrache îi confirmă chemarea spre expresia echilibrată, sinceră și emoționantă. În orientarea sa tradițională, poezia de o asemenea factură se îndreaptă, înainte de toate, spre ideea idealului moral, un principiu care n-ar trebui să lipsească din nicio construcție literară. Poetul crede în asemenea idealuri, adesea evocate în versurile sale, cum se întâmplă și în Câtă lumină: ”Câtă lumină / în ordinea firii / de-atâtea ori am văzut / cum suflet curat, / se-nalță trufaș / spre geana de lumină, adulmecând nemărginirea / spre care tânjește. / Câtă lumină în ordinea firii...!” sau ”Nu știu încotro se-ndreaptă gândul, / pare a avea ceva de făcut: / să privească înapoi cu tristețe, să vadă azi ce e azi necesar, / ori să scruteze viitorul? / Stă gândul la răscruce de gând: / ce a fost a văzut, ce este știe, / ce va fi va afla, / și-atunci se-ndreaptă agale / spre necunoscut” (Dilemă I). Nedumeririle sale târzii, remarcate și în câteva ecouri critice, sunt obsesii care conduc spre destinul, iubirea, suferința, sentimentul apăsat al amintirilor, revenit când cu smerenie și plăcere, când cu nefericiri, melancolii, deznădejdi și drame. Prefațatorul acestui volum, poetul Constantin Mănuță, surprinde cum nu se poate mai bine unele dintre caracteristicile scrisului său liric: ”Experiența de viață, cea pedagogică și didactică pot constitui unghiuri semnificative pentru conturarea universului fundamental al versurilor sale. Poeziile scrise în metru clasic reprezintă o fericită întoarcere la legendele și miturile autohtone și universale, o pendulare între real și fantastic, o relatare a trecerii lente dinspre profan spre sacru, o regândire a dimensiunilor arhaice ale omului...”. Dacă orice poet este tentat să-și afle sensul propriu al poemelor pe care le gândește și scrie, cel puțin la nivelul experimentului logic, intervine un ”ceva” care acționează independent de voința celui ce intră în magicul joc al vorbelor, poate un ”glas” care prin șoapta-i iluminată declanșează o verigă dacă nu chiar un lanț al uimirilor, emoțiilor și sentimentelor, în jurul cărora tot ireversibilitatea timpului domină și hotărăște, pentru că ”În tremurarea timpului ce vine / Se aprinde toamna peste păduri și-n mine”. Poezia lui Florentin Dumitrache evocă o lume, o lume a generației lui, prin versuri care refuză solemnitățile ridicate eventual la rang de lecție, după cum refuză false imagini ale unei filosofii forțate, dimpotrivă, întâlnim teme exprimate cu simțire și imaginație, acest fapt datorat poate și relativizării datului existențial din care nu pot lipsi vulnerabilitatea ființei și sentimentul precarității. Ochiul său poetic este atent la esența cotidianului rezultând nu o viziune ”metafizică”, ci una comunicantă cu lumea și cu simplele întrebări ale omului, dar cât de greu e să găsești răspunsuri pe măsura simplității vieții! Să scrii despre pierderea speranței, de pildă, sau despre iubire și tristețe, între aceste stări de viață și de moarte strecurându-se discret copacul, floarea, iarba, stelele și cerul, caii, caișii, codrii și râul – toate într-o febrilitate de neoprit a naturii – nu înseamnă a renunța la speranța în sine și nici pierderea ei atâta timp cât crezi încă în expresia poetică, fie ea întrebătoare, nesigură și vulnerabilă, atâta timp cât ”Se întrevede o rază de lumină / Pe clipa de-ntuneric în care-am fost lăsat, / Simt că din nou în suflet lumină o să vină. / Nu știu ce-a fost în jur, totul era neclar, / Speranțele-mi curgeau râu în depărtare, / În clipele acelea luptam, dar în zadar, / Trăirile-mi erau pierdute, visătoare / Din frământări tenebre, izvoare-am căutat, / Să sorb un strop de apă curată, cristalină, / Se întrevede-acum în gândul tulburat, / Se întrevede-o rază cu fir alb de lumină” (”Se întrevede o rază”). Gândurile înaripate ale poetului iau forma ”fluturilor din scris”, o metamorfoză lipidopterică, dar și o pilduitoare modalitate a rostirii prin care ”ochii mei privesc nostalgic înspre stele”. Între cerul albastru și pământ, fluturii multicolori și exotici, cu zborul lor derutant, lasă sentimentul pur al ideii inefabile de nemărginire. În raza luminoasă se umplu de poezie, fluturii se insinuează in scris, întrerupându-și efemerul din realitatea imanentă, acum ei intră în armonia cuvântului, devin semne sigure ale perenului, acum lumina pare că se întinde peste tot și un colț de suflet se furișează în afară, iar acute simțăminte se reîntorc acasă. Acum poetul se regăsește pe el însuși, altfel sentimentul destrămării ar lua amploare. Cu ”melosul subteran, șocul îngândurării, unduirea fiorului liric” (Horia Zilieru), cu ”metafora plină de farmecul smereniei” (Cassian Maria Spiridon), cu ”o imensă sfâșiere în fața timpului” (Emilian Marcu), cu ”invitația la retrospectivă și meditație” (Adi Cristi), cu ”tot ce s-a adunat în sertarul unui poet răbdător” (Val. Talpalaru), cu ”rigoarea și metrul clasic precum și cel voit modern” (Const. Mănuță), cu ”diateza activă și cea pasivă” (Marinică Popescu), scriitorul Florentin Dumitrache reușește să însuflețească peisajul unei vieți obișnuite, să-i împrumute semnificații, înțelesuri și speranțe care conferă sens și rost existenței omului. Învăţăturilor sale, se va fi produs minunea în mintea lui sau va fi fost trezit încă odată de daimon. Nevăzutul şi închipuirea îi erau aproape. Şi Acela, din ceruri! Nu le putem şti pe acestea toate! Dar ne-o spune statuia lui, din faţa marelui Templu, de aici, din Piaţa Sfîntului Petru, din Roma. Pentru că înainte de a fi fost un om religios, Pavel va fi fost sigur un om politic, plăcîndu-i puterea şi drăcia biciului, nu oare el asistase nepăsător la lapidarea acelui viitor sfînt, în Ierusalim, după judecare. Nu el va fost lîngă farisei şi-l va fi judecat. Pentru că Ştefan a fost unul dintre cei şapte bărbaţi, plini de duh şi de Înţelepciune, aleşi de către apostoli pentru a îndeplini misiunea de diacon. Ştefan afost ales peste aceştia, să-i conducă, şi să fie Arhidiacon. Dar fariseii erau nemulţumiţi pentru că el predica public învăţătura lui Christos. Ajunge, astfel,în faţa Sinedriului,precum Domnul, pentru a fi acuzat de blasfemie contra lui Moise şi a lui Dumnezeu. Acelaşi Caiafa, care îl judecase pe Iisus, îl întreabă cum răspunde acuzărilor, iar el a zis cutărie: Cum au fost părinţii voştri aşa sunteţi şi voi, pe care dintre prooroci nu i-au prigonit părinţii voştri, şi i-au ucis pecei care au vestit înainte de sosirea Celui Drept ai Cărui vînzători şi ucigaşi v-aţi făcut voi acum. Voi care aţi primit Legea întru rînduieli de la îngeri şi n-aţi păzit-o!Saul va fi ştiut că singura cale spre Dumnezeu este supunerea faţă de Legea Veche. Saul era un om cult,versat în cunoaşterea legilor şi a obiceiurilor timpului său. Pe Ştefan l-au condamnat la moarte prin lapidare. A fost dus în afara Cetăţii şi a fost ucis cu pietre, şi a devenit primul martir, întru credinţa lui Christos. Atunci el a strigat: Iată văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stînd de-a dreapta lui Dumnezeu. Iar cei care l-au judecat, erau acolo,şi Saul era, şi aruncau cu pietre, şi-l apărau pe Dumnezeul lor, poate de aceea ochii din statuia lui Pavel, din faţa Marelui Templu, din Roma, sunt plini de farisesm, posibil ca statuia să fi fost sculptată mai înainte de convertirea acestuia pe drumul Damascului. (din revista de cultura CRONICA, Iasi, serie noua, Anul XLIX, nr.1621-1622, mai - iunie 2013, p.18)
Posted on: Tue, 19 Nov 2013 08:29:09 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015