Singura Valahie care ne-a mai rămas În perioada 22-27 iunie 1992, în stațiunea maritimă românească Neptun a avut loc Forumul românilor și originarilor din România. La reuniune au participat și trei aromâni: Vasile Barba (1918-2007), președintele Uniunii Culturale Aromâne din Freiburg / Germania, Iosif Prefti de la Asociația Aromânilor din Korce / Albania și Paris Sterie din România. Discursurile lor au fost rezumate într-un volum consacrat evenimentului de către Fundația Culturală Română din București. Vasile Barba: „Ora deșteptării aromânilor” Președintele Uniunii Culturale Aromâne cu sediul în Freiburg a făcut un scurt istoric al formării poporului nostru deopotrivă la nord și la sud de Dunăre, înfățișînd drama pe care o trăiesc aromânii din Peninsula Balcanică a căror identitate culturală și națională este în pericol. Lumea în schimbare a zilelor noastre, noua Europă al cărei proiect prinde tot mai mult contur, oferă, în opinia domnului Barba, cele mai bune condiții pentru recîștigarea conștiinței originii aromânilor de pe ambele maluri ale Dunării. Adresîndu-se din România, „singura Valahie care ne-a mai rămas”, domnul Barba a pledat în favoarea sprijinirii materiale a tinerilor aromâni în vederea obținerii unor burse de studiu în România, în Basarabia sau în Bucovina. Acest lucru nu implică un efort material deosebit din partea statului român, foloasele sale pe plan spiritual fiind inestimabile. „Raiul nu mai îngăduie… limba valahă” A fost și dînsul de părere că „noi stăm cu brațele încrucișate cînd este amenințată ființa noastră, în timp ce alții pentru a obține privilegii fac orice”. A relatat întîlnirea cu un prelat străin la Budapesta pe care l-a întrebat dacă știe că la nici 100 km de Timișoara, dincolo de graniță, trăiește un întreg popor care nu are nici preot, nici învățător. Ceva mai la vale 1 milion și jumătate de valahi nu numai că nu au nici un drept, dar sînt amenințați în Grecia (unde procentual sînt mai mulți decît maghiarii din Transilvania) cu smulgerea limbii de la rădăcină dacă vor vorbi valaha. A amintit de preoți ortodocși care au predicat grecizarea satelor valahe. Unul dintre ei, călugărul Cozma, a fost sfințit pentru că a grecizat 40 de sate de valahi. Se ducea și spunea preoților: “dacă pînă mîine nu veți veni la mine să-mi spuneți că abandonați această limbă a diavolului, limba latină, veți intra în iad”. Alteori, stropea cu chimicale otrăvite crengile unui pom din fața casei și spunea: „dacă pînă mîine frunzele vor rămîne verzi înseamnă că nu am dreptate, dar dacă se vor veșteji – aceasta este vocea lui Dumnezeu”. A doua zi femeile, mai ales, vedeau frunzele veștejite și se duceau să se lepede de limba lor. Aceste procedee numai creștinești nu erau. Au fost formulate numeroase propuneri concrete printre care si scutirea de taxe a tinerilor care vin să învețe în România. Iosif Prifti: „O națiune uitată” În prezent în Albania trăiesc circa 300 000 de aromâni, cea mai mare parte a lor păstrîndu-și obiceiurile și limba strămoșească. Subliniind bunele relații existente între aromâni și albanezi, dl. Prifti a apreciat că românii din Albania au nevoie urgentă de sprijin cultural din partea fraților din nordul Dunării. Prezența unor personalități culturale din România în mijlocul aromânilor din Albania, existența unui corespondent în Albania al postului national de radio din România ar fi doar cîteva din modalitățile prin care statul român ar putea ajuta „această națiune destul de uitată” care sînt conaționalii nostri sud-dunăreni. Paris Sterie: „În Balcani, românii nu sunt musafiri” A vorbit despre Societatea de Cultură Macedo-Română, una din cele mai vechi societăți existente actualmente în România după „Astra”, înființată la 1880 prin înalt decret domnesc. Apoi, despre drepturile valahilor din sudul Dunării. Pînă în 1923, pe malul drept al Dunării au existat în sate biserici unde se slujea în limba română. La Sofia exista o școală primară română și un gimnaziu, care s-a transformat în liceu și era frecventat initial de români din sudul munților Balcani, dar din 1934 au venit mulți elevi de pe malul Dunării. Liceul era al statului roman, diploma era recunoscută în toată lumea, mai puțin în statul bulgar. Apoi bulgarii au închis liceul. În sudul Dunării a rămas astfel un singur lăcaș de cultură – biserica română a coloniei macedo-române din Sofia. Colonia număra acum 50 de ani 600 de familii, acum dacă mai numără 40-50 familii. În biserică se slujește în românește, dar și în limba bulgară pentru bulgarii din cartier. În Grecia, Albania, Macedonia sîrbească, Bulgaria, elementul românesc a primit cele mai grele lovituri din partea Patriarhiei Ortodoxe de la Constantinopol. În “Les Roumains de Macédoine” a lui Alexandre Rubin, există un capitol în care se elogiază un preot grec care a pus hoardele grecești să omoare preoți români. Astăzi, România liberă și democrată trebuie să vorbească sus și tare pentru drepturile vechi ale acestor români; nu e nevoie ca ei să dobîndească ceva nou. Au existat tratate internationale prin care aceste drepturi au fost recunoscute de secole, prin pacea de la București din 1913 au fost recunoscute drepturile la cultură și învățămînt: școli și biserici. Problema românilor din sudul Dunării – este de părere dl. Paris – nu se poate rezolva decît pe principiul tratativelor, prin bună înțelegere și bună conviețuire. (Fundația Culturală Română, “Primul Forum al românilor și originarilor din România (Neptun, 22-27 iunie 1992)”, pp. 12, 14, 22, 23, 24, 81.)
Posted on: Tue, 02 Jul 2013 17:08:34 +0000