Să presupunem un alt scenariu, că atunci, în 1968, Kremlinul ar fi luat altă decizie, a neinvadării. Atunci, inevitabil, ar fi trebuit să meargă şi el pe linia trasată la Praga unde, repet, linia nu o trasaseră comuniştii locali, ci poporul, oamenii, conştiinţa lor. Asta au încercat, de fapt, comuniştii cehoslovaci (cu Alexander Dubček în frunte, slovac, pe atunci secretar general al Partidului Comunist din Cehoslovacia). Sigur, teoretic era posibil ca şi liderii sovietici să fi urmat linia Dubček, cum – se pare – au şi propus unii. Nu a fost să fie însă aşa… „Linia Dubček” avea să fie adoptată oficial mult mai tîrziu, odată cu Gorbaciov, rebotezată perestroika „transformare, schimbare” (de la verbul perestroiť, „a modifica, a transforma”). Să fi fost Ceauşescu, în 1968 (şi după aceea) un pericol pentru Kremlin? Ştiu că mulţi se îmbată, euforic şi „patriotic”, cu această idee. E suficient să ne uităm pe hartă. Este posibil ca Brejnev să fi fost iritat de comportamentul tot mai neastîmpăratului său „coleg” politic, în orice caz nu avea însă fiori şi, prin relaţiile strînse pe care le-a avut totdeauna cu Ceauşescu, ştia care e stofa acestuia şi ce a urmărit, de fapt: puterea. Dovada? E simplă: nicio faptă, niciun gest, nimic din ce făcuse Ceauşescu înainte de august 1968 şi, mai ales, după aceea nu arată, nu indică, fie şi palid, că ar fi avut stofă de democrat, că ar fi dorit altceva decît putere şi iar putere, aruncînd în joc tot soiul de şmecherii (ieftine), niciodată inteligenţă ori subtilitate.
Posted on: Sun, 11 Aug 2013 20:51:16 +0000