Tradiţiile religioase, învelite în texte biblice al căror înţeles este aplicat în mod greşit, nu pot rezista înaintea lui Dumnezeu. De multe ori, în urma unei cercetări amănunţite nu rămâne decât o frumoasă cochilie religioasă. Noi trebuie să înţelegem că există o diferenţă imensă între adevăratul Cuvânt original în care există viaţă şi multele răstălmăciri ale acestuia, care produc moartea. Provocarea şi acuzaţia trebuie adresate şi acelora care fără să-şi dea seama rămân în învăţături greşite. Ignoranţa spirituală nu ne scuteşte de judecată. Cei care predică neintenţionat o evanghelie falsificată pot fi comparaţi cu cei ce fac plăţi cu bancnote falsificate. Dacă acea persoană este prinsă, ea trebuie să suporte consecinţele, chiar dacă nu a fost personal implicată în falsificare. În general, credincioşii nu sunt precauţi şi de aceea cad repede în capcana duşmanului, crezând lucrurile transmise de către cler. Eva nu se aştepta la un deznodământ tragic atunci când şarpele i-a citat greşit Cuvântul lui Dumnezeu prin minciuna lui otrăvitoare. Nici noi nu am putut recunoaşte acest lucru decât în urma naşterii din nou şi a iluminării noastre. Duşmanul a început să argumenteze, „Oare a zis Dumnezeu cu adevărat…?” El a rămas la subiect, dar nu şi la adevărul original al Cuvântului ieşit din gura lui Dumnezeu. Din această procedură rezultă până astăzi marea înşelăciune în întreaga lume religioasă. Satan nu are propriul său cuvânt. Şi acesta este lucrul pe care mulţi oameni nu îl înţeleg. Mereu şi mereu el îi implică pe oameni în discuţiile religioase din denominaţii. Cu o eleganţă deosebită, el ia ceea ce Cuvântul învaţă şi apoi îl deformează şi îi răstoarnă sensul. El „tratează” subiecte biblice referitoare la Dumnezeire, la botez, la Cina DOMNULUI, dar le prezintă nebiblic omenirii şi-i face pe oameni să le creadă. El se apropie de noi cu Este Scris, aşa cum a făcut în Matei 4. În acele zile el s-a folosit de Scriptură, dar a extras versetele din context. În aceasta a constat de fapt ispitirea. Metoda lui de lucru este aceeaşi şi astăzi, fără ca aceasta să fie observată de cler, pentru că ei întotdeauna au impresia că Satan ar fi în cu totul altă parte. Unora, el le va recita textul din Matei 28:19, pentru alţii va folosi textul din Ioan 20:23, dar nu va arăta spre textul din Fapte 2:38. El întotdeauna scoate din context ceea ce Este Scris. El va pune un verset biblic în opoziţie cu altul. Oricum, Duhul lui Dumnezeu va aşeza întotdeauna un verset biblic după celălalt, stabilind armonia între ele. Satan nu-L tăgăduieşte nici pe Dumnezeu, nici Cuvântul Său. Zi şi noapte el se ocupă de oameni, în deosebi de cei din şcolile biblice, din seminariile teologice şi de clerici, cu scopul de a-i îndoctrina cu felul lui de a vedea lucrurile. Căderea în păcat din grădina Eden a fost completă atunci când a atins trupul natural al omului ca urmare a seducţiei. Aceasta este cauza pentru care lumea suferă până în ziua de astăzi. În biserică are loc lepădarea de credinţa în SINGURUL Dumnezeu adevărat şi de credinţa în Cuvântul Lui prin neascultare. Din aceasta decurg toate devierile de la Cuvânt şi lucrurile din cauza cărora Biserica suferă până acum. La primul conciliu de la Niceea (anul 325 d. Hristos), s-au strâns 250 de reprezentanţi ai diverselor grupări creştine pentru a discuta subiecte biblice, în special cele privitoare la Hristos şi Dumnezeire. Trebuie să ne fie permis să întrebăm: de ce proorocii şi apostolii nu au discutat niciodată aceste subiecte? Cum a mai plâns Cerul întreg şi cum s-a mai bucurat tot iadul atunci când dumnezeul acestei lumi a reuşit să scoată Cuvântul lui Dumnezeu din ordinea divină şi să îl înlocuiască cu afirmaţii doctrinare ieşite din mintea oamenilor, formulări greşite ale celor care nu L-au cunoscut pe Dumnezeu în mod personal!!! Părinţii bisericii erau evident dominaţi de gândirea filozofică greacă şi păgână. Nici unul dintre ei nu cunoştea limbile aramaică şi ebraică pentru a verifica textele originale. Este evident că nici unul din ei nu cunoştea caracterul Vechiului Testament în legătură cu planul de mântuire şi nici unul nu Îl cunoştea pe Dumnezeul lui Israel. Toţi au acceptat Creştinismul ca o religie, dar nu au avut nici o experienţă cu Hristos ca Mântuitor şi Domn. Nici unul dintre ei nu poate vorbi despre o chemare divină. La citirea istoriei bisericii, vedem că aşa-zişii părinţi ai bisericii i-au urât fără excepţie pe evrei, făcând declaraţii virulente împotriva lor. Ignaţiu din Antiohia a fost cel care a dat tonul împrăştierii acestei seminţe a răului. Exemplul lui a fost urmat de Iustinian, Hipolit, Ciprian, Grigorie de Nisa, Origene, Augustin, cât şi de Tertulian şi Atanasiu, până la Crisostom şi Ieronim. Începând cu anul 441 d. Hristos, papa Leon cel Mare, considerat de protestanţi ca fiind primul papă, a început să-şi exercite puterea, ridicându-se deasupra tuturor celorlalţi. Prin influenţa conducătorilor bisericii nu au avut loc decât aruncare de blesteme, acuzaţii groaznice şi expulzări ale evreilor. Prima influenţă concretă a părinţilor bisericii, aşa cum aveau să fie numiţi mai târziu, a devenit evidentă în anul 321 d. Hristos, când Constantin a decretat obligativitatea păzirii de către evrei a duminicii, în timp ce ţinerea Sabatului fusese interzisă. Multe din sinagogile lor le-au fost luate şi folosite ca biserici. Prin intermediul acestor sărbătoriţi părinţi ai bisericii, Satan a răstălmăcit pasaje ale Noului Testament şi le-a folosit pentru a-i declara pe evrei „lepădaţi”, „ucigaşii lui Hristos” şi pentru a-i blestema. Oricine blestemă Israelul, va fi blestemat de Dumnezeu(Numeri 24:9). La 28 februarie 380, împăratul Teodosiu (347-395) a declarat „Credinţa trinitară” religie de stat. Conciliul de la Constantinopol a confirmat această decizie în luna mai 381. Astfel, toţi cetăţenii imperiului erau obligaţi să accepte această religie. Numai în cele şapte cruciade desfăşurate pe o perioadă de timp de mai puţin de 200 de ani, între 1095 şi 1291, 22 de milioane de oameni au murit ca martiri prin mâna bisericii statale. „Deus lo vult” , adică „Dumnezeu o vrea”, a fost chemarea la masacru folosită de Gottfried de Bouillon. Papa Urban al-II-lea a ordonat în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh începerea primei cruciade. El a trimis 35 000 de soldaţi pentru a cuceri Ţara Sfântă. Cu un crucifix într-o mână şi cu sabia în cealaltă, cruciaţii au comis nenumărate crime. Dâra de sânge coboară până în timpul Evului Mediu în care se estimează că 50-60 de milioane de oameni au murit ca martiri, ucişi de „Biserica Trinitară” devenită putere statală în Sfântul Imperiu Roman începând din secolul IX. Această biserică este răspunzătoare de fiecare persecuţie a evreilor din timpul epocii creştine. Mulţi autori au încercat să stabilească cine este adevăratul vinovat pentru asasinarea celor 6 milioane de evrei în timpul Holocaustului. În timpul celor câteva sute de ani de domnie protestanto-prusacă nu s-a înregistrat nici o persecuţie împotriva evreilor. Oricine a citit cărţile scrise de Daniel Goldhagen şi de alţi autori, ştie că toate suspiciunile planează asupra bisericii romane. Sămânţa antievreiască semănată de către părinţii bisericii încă din secolul IV a răsărit continuu de-a lungul vremii, dând lăstari până şi în Martin Luther, în Protestantism, în biserica ortodoxă şi în toate celelalte biserici creştine organizate. Sângele acelor martiri evrei nevinovaţi strigă după răzbunare (Apoc. 6:9-11).Ewald Frank .
Posted on: Sat, 03 Aug 2013 16:45:10 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015