Trei zile cu tata 1. Rufarul Se intâmpla prin vara lui 1948 și era vineri. Odată cu primul cântat al cocoșilor s-au ridicat din așternuturi bunicul si bunica, si-au facut rugaciunea de dimineață si au sculat copiii. Imi intrebam adesea matușile ce mâncau ei când se trezeau. Nu se numea in nici un fel ce punea bunica pe masa tare de lemn, acoperita cu fața de masă cusută cu mâna – ii chema pe toti la “mâncarea de dimineață”, cea de după spălat și rugăciune. Era in perioada de după război. Povesteau că făceau mamaligă la cină si dupa ce-o răsturnau pe masă, asezau ceaunul pe plita incinsă, la foc tare, așa, pentru câteva clipe, cât sa se rumeneasca marginile. Rămanea o coajă pe pereții oalei care , arsă puțin, căpăta un gust de fum dulce si o culoare arămie. Deasupra turnau lapte dimineața și-i dădeau un clocot, apoi scrijeleau cu lingurile mălaiul rumenit rămas pe margini. Si nu era nimic mai bun pe lume. Saci mari de ceapă roșie așteptau lângă geam, câteva coșuri cu mere văratice, porumb de copt, vreo cincizeci de oua aduse in poală de bunica de prin cămară – averea lor toată pe săptămâna aceea se ducea cu caruța la târg, la vânzare. Orășenii negoțau, cumpărau, veneau si vinerea viitoare dacă era bună marfa. Bunicul le dădea adesea de grijă copiilor să nu cumva să se obrăznicească si să dea foc la casă – era vorba lui de câte ori pleca undeva. Băieții începuseră să chicotească pe seama tatălui, pesemne că mai auziseră asta de câteva zeci de ori. El tocmai înhămase caii și-și trăsese ciubotele. Avea in mână biciul, moale și subțire, ca un pui de șarpe îvăluit pe după mână. “- Care râde, mă?! Care râde de tat’su?” Și la cel dintâi ceas al dimineții pocni odată din bici în mijlocul casei, de le țiuiră urechile la toți. “- Să nu dea dracu să vă jucați cu focul, că-amu!!” Povestea tata că n-au înțeles niciodată ce era acel “că-amu!” Că-amu, ce? Îi plesnea cu biciul de-adevaratelea? I-ar fi scos din casă în drum și nu i-ar fi primit înapoi? Cănd se intrezărea vreo avertizare serioasă, bunicul ridica amenințător glasul: “c-amu!!” ” – Și nu vă temeați?” “- Nu ne temeam, că nu ne lovea, ne speria doar. Era normal, singura lor avere era gospodaria. Daca ardea o casă, era sfărșitul sfărșitului. In vremurile acelea, nu se putea face la loc.” S-au dus bunicii la târg cu treburile lor. Copiii, șase la număr, rămăseseră în poartă, privind. Știau ca vor primi bucăți de zahăr ars, halva si dacă era noroc la vânzare, câte o bomboana colorată ca un curcubeu. Și-au vazut frumos de treabă, au adăpat vitele si le-au dat de mâncare, fetele s-au apucat de făcut placinte, băieții la joacă în drum. Vinerea venea rufarul , un fel de vedetă urbană care-și facea negoțul la sate. Imi amintesc si eu de unul care apărea pe vremuri, mai ales vara, când îmi petreceam vacanțele la țară la bunici. Rufarul trâmbița pe drum, bătea o tobă, striga in gura mare că-i acolo: ”A venit rufaaaarul!!!!” Stătea proțăpit în vărful căruței ticsită de marfă – aducea bucăți mari de material pentru rochii, in pentru cusut cămăși, lâna de împletit flanele, pieptăni, ace pentru păr, oglinzi, păpuși de cârpă, baticuri pentru femei si alte minunății de mărfuri. Le dădea la schimb pe sticle goale, faină, fructe sau legume, găini si pui vii pentru care păstra dedesubtul mărfurilor cuști de sârmă uriașe, unde inghesuia păsăretul. Cu zece sticle goale cumpărai material de-o rochie, cam așa se batea palma. Insa in zua aceea , rufarul adusese ceva nemaivazut: niste fluiere subțiri, vopsite în negru lucios, încrustate cu briceagul. “-Hai mai băieți la fluiereeee! Cumpărați si fluierați,/Satu-ntreg să îl sculați!” Nici una nici două, tata, copil de vreo opt ani la vremea aceea, își strigă frații și surorile. “-Cât vrei nene rufarule, pe șase fluiere? - Da’ tat’tu unde-i, nu-i acasă? - Nu-i, că-i dus la târg cu ceapă! - Da’ cu ce-mi plătiți atunci, ce-aveți pe-acasă? - N-avem multe, că le-au luat la târg pe toate. - Da’ haine mai vechi n-aveți? - N-avem haine, că is scumpe, a zis mama. Numai cele de mers la școală. - Da’ prin pod ce aveti? - Avem frunze de ceai puse la uscat si sumanul tatei. - Are tat’tu suman? Da’ ce-i trebuie lui suman, ca doar e vara!” Pentru cei care nu stiu ce-i sumanul… era un fel de manta lungă, țesută din lână groasă, ca să țină cald. Avea si unele broderii in zona umerilor, dădea bărbaților un fel de eleganță aparte. Avea suman bunicul, cum sa n-aibă? Unul frumos si aproape nou, țesut la Granicești, langa Siret, aflam. Era haina lui de sărbatoare și de mers la oraș. Afacerea suna bine șase fluiere pentru un suman, numai unul? Rufarul isi freca măinile. Incărcă haina bunicului în căruță și își continuă drumul prin sate. Spre seara, vedeau căruța bunicului apropiindu-se. Nici cailor nu le venea să creada: șase copii stateau pe șanț desculți si cântau din fluier. “-Ce-i mai cu voi? Ce-s astea? -Fluiere tată, ne-a dat rufarul șase! -Că doar nu vi le-o dat degeaba! Spuneti tăt, c-amu!!!” Îi vedeau venele de la gât îngroșându-se si ochii mai mari ca niciodată. Nu era de șagă. “- Ziceți mă, ce-ați dat? -Am dat sumanul, tată. -Cum sumanul, cum sumanul? Sumanul? - Da… -Bă!!!! Încotro a luat-o rufarul? -Incolo.” A deshămat bunicul unul din cai și-a încălecat ca-n basme. Gonea prin colbul drumului in direcția în care plecase neguțătorul. Veni dupa vreo două ceasuri, ud până la piele, înfometat, obosit, cu sumanul pe mână. Il prinsese ploaia, o răpăiala de vară, și îl îngreunase de apă, de abia-l căra. “- Duceți-l înapoi în pod, măi nebunilor! S-a usca până la toamnă. Și-amu aduceți fluierele.” Copiii au adus toți fluierele, unul câte unul și le-au așezat în rând pe pat. Și tot unul câte unul le-a luat bunicul și a început sa le arunce în foc. Ultimul a scăpat, și l-a oprit lui, dar nu l-au auzit cântând niciodată.
Posted on: Sun, 03 Nov 2013 01:28:59 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015