ULTIMA SCRISOARE de MIHAI BENIUC Sfârşitul a venit fără de veste. Eşti fericită? Văd că porţi inel. Am înţeles. Voi trage dungă peste Nădăjdea inutilă. Fă la fel. Nici un cuvânt. Nu-mi spune că-i o formă, Cunosc însemnătatea ei deplin. Ştiu, voi aveţi în viaţă altă normă, Eu însă-n faţa normei nu mă-nchin. Nu te mai cânt în versuri niciodată, În drumul tău mai mult nu am să ies, Nu-ţi fac reproşuri, nu eşti vinovată Şi n-am să spun că nu m-ai înţeles. A fost desigur numai o greşeală, Putea să fie mult, nimic n-a fost. În veşnicia mea de plictiseală Tot nu-mi închipui că puneai un rost. Şi totuşi, totuşi, câteva atingeri Au fost de-ajuns să-mi deie ameţeli. Vedeam văzduhul fluturând de îngeri, Lumină-n seara mea de îndoieli. Când degete de Midas am pus magic Pe fragedă fiinţa ta de lut, Suna în mine murmurul pelagic Al sfintelor creaţii de-nceput. Vedeam cum peste vremuri se înalţă Statuia ta de aur greu, masiv, Cum serioase veacuri se descalţă Şi-ngenuncheate rânduri submisiv La soclul tău dumnezeisc aşteaptă Să le întinzi un zâmbet liniştit Spre sărutare adorata dreaptă, ‘Nainte de-a se şterge-n infinit. O, de-am fi stat alături doar o oră, Ai fi rămas în auriul vis Ca o eternă, roză auroră De nenţeles, de nedescris. Ireversibil s-a-ncheiat povestea Şi nici nu ştiu de ai să mai citeşti Din întâmplare rândurile-acestea În care-aş vrea să fii ce nu mai eşti. N-am să strivesc eu visul sub picioare, N-am să pătez cu vorbe ce mi-i drag. Aş fi putut să spun: „Eşti ca oricare...” Dar nu vreau în noroaie să mă bag. De-ar fi mocirla-n jurul tău cât hăul, Tu vei rămâne nufărul de nea Ce-l oglindeşte beat de pofte tăul, Ce-l ţine candid amintirea mea. Vei fi acolo veşnic ne-ntinată, Te voi iubi mereu fără cuvânt, Şi lumea n-o să ştie niciodată De ce nu pot mai mult femei să cânt. Acolo, sub lumină de mister, Scăldată-n apa visurilor lină, Vei sta iubită ca-ntr-un colţ de cer O stea de seară blânda şi senină. Şi când viaţa va fi rea cu tine, Când au sa te împroaşte cu noroi, Tu fugi în lumea visului la mine, Vom fi atuncea singuri amândoi. Cu lacrimi voi spăla eu orice pată, Cu versuri nemaiscrise te mângâi. În dulcea lor cadenţă legănată, Te vei simţi ca-n visul tău dintai. Iar de va fi (cum simt mereu de-o vreme) Să plec de-aicea de la voi curând, Când glasul tău vreodat-o să mă cheme, Voi reveni la tine din mormânt. Şi dac-ar fi să nu se poată trece Pe veci pecetluitele hotare M-aş zbate-ngrozitor în ţărna rece, Plângând în noaptea mare, tot mai mare.
Posted on: Mon, 29 Jul 2013 08:57:02 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015