Unii sunt convinşi că deţin deja adevăruri definitive despre acest subiect, în ciuda faptului că-l cunosc doar superficial sau deloc. Vă propun deci să reexaminăm câteva argumente de care dispunem, la ora actuală, în acest sens. Hipercivilizaţii Unii autori cred că în urmă cu mai multe miliarde de ani erau frecvente exploziile stelare extrem de violente, degajând cantităţi de raze gama capabile să “sterilizeze” o întreagă galaxie. Cu această ipoteză, am putea accepta, pentru simplitate, că cele câteva sute de civilizaţii care credem că există în Galaxia noastră s-au născut, una după alta, într-un ritm oarecum uniform, începând abia de acum un miliard de ani. Ar rezulta că în Galaxia noastră o civilizaţie supravieţuitoare apare cam o dată la 2-3 milioane de ani. Aceasta ar fi deci – ca ordin de mărime – distanţa “normală” în timp dintre două civilizaţii vecine. Cât despre cea mai veche civilizaţie, ea a apărut probabil pe vremea când pe Pământ existau doar fiinţe unicelulare, dacă nu cumva cu mult înainte. Cum ar putea aceste civilizaţii să arate azi? Pentru a înţelege că nu putem răspunde la această întrebare, ajunge să ne gândim la proiectele noastre pentru următoarele secole. Experimentele genetice pe oameni vor continua în ciuda rezistenţei întâmpinate, cu consecinţe imprevizibile. Treptat şi specia umană se va schimba, la fel cum s-au schimbat, în ultimele decenii, fructele şi legumele tradiţionale în varietăţi fără cusur dar şi fără gust. Se va putea putea controla „ceasul biologic” din ADN, creând fiinţe teoretic nemuritoare şi regenerându-se organele pierdute. Eventual, vom ajunge să ne înlocuim în întregime, “bucăţică cu bucăţică”. Paralel cu aplicaţiile ingineriei genetice, se vor răspândi protezele informatizate, omul devenind tot mai mult un acel cyborg al povestirilor de anticipaţie. Toate obiectele uzuale vor deveni “inteligente”. Comanda lor de la distanţă se va face doar „cu gândul”, prin microcipuri implantate în creierul nostru. Vom acţiona prin braţe robot la mari distanţe, în Cosmos sau pe fundul mării, ori cu microdispozitive în interiorul corpului omenesc. extra2 Probabil urmaşii noştri vor trăi majoritatea vieţii în realitatea virtuală, reţelele de calculatoare devenind şi ele complet diferite. Printre oamenii pe care îi vom întâlni în ciberspaţiu vor fi şi cópii fidele ale unor indivizi reali, vii sau decedaţi, eventual celebri. Poate, într-un viitor mai îndepărtat, vom putea conferi unei astfel de personalităţi virtuale, chiar şi o fărâmă de voinţă autonomă, de iniţiativă şi poate chiar o scânteie de conştiinţă, capacitatea de a-şi da seama cine a fost, pentru a-şi continua activităţile. Sperăm să depăşim viteza luminii, poate prin poduri Einstein-Rosen, ori “găuri de vierme”, dar mai sigur pe alte căi pe care încă urmează să le descoperim. Vom realiza probabil şi teleportarea. Poate vom călători folosind energia vidului, sau energia de punct zero. Poate vom învăţa să trecem în universuri paralele, pentru a scurtcircuita marile distanţe… Mai sus ne-am referit însă doar la următoarele câteva sute de ani. Cercetătorul francez Patrick Gross comenta într-o scrisoare din primăvara anului 2010 că alte civilizaţii ar putea fi chiar şi cu 6 miliarde de ani mai bătrâne decât noi. Dar chiar dacă ar fi doar cu un miliard, sau doar cu un milion de ani, ar fi suficient ca să ne surclaseze sub toate aspectele, fiind capabile să facă, figurativ vorbind, „orice”. Gross îşi permite să presupună că unele dintre primele civilizaţii „reuşite” trebuie să fi realizat şi un soi de „colonizare” a întregii noastre galaxii, încă de acum multe miliarde de ani, controlând apoi atent locurile în care se puteau naşte ulterior alte civilizaţii, adăugând că este foarte posibil ca pentru noi să fie imposibil să percepem ce anume fac ei şi încă şi mai puţin să ne imaginăm ce ar fi capabili să facă. Aceste civilizaţii, transformate după milioane de ani în altceva, le-am putea numi hipercivilizaţii. Poate spaţiul şi timpul nu mai au pentru ele aceeaşi relevanţă ca pentru noi; poate nemurirea şi-o trăiesc simultan în toate timpurile; poate nu mai există ca indivizi ci doar ca părţi ale unei conştiinţe universale de pe un alt tărâm. Dar cel mai sigur, au devenit ceva dincolo de orice ne-am putea imagina şi nu se mai situează pe acelaşi plan cu oamenii. Aşadar, în mod paradoxal, nu distanţele spaţiale ne despart cel mai mult ci cele în timp. În această imensă prăpastie de timp, poate de sute de milioane de ani, între hipercivilizaţiile timpurii şi omenirea pământeană, stă cheia răspunsului la cele mai multe dintre problemele destinului nostru cosmic. Poate sunt deja aici, dar nu-i vedem Astrofizicianul V.M. Lipunov, de la Institutul Astronomic din Moscova a calculat în 1997 că probabilitatea ca în Univers să nu existe civilizaţii foarte vechi, este de 10 43000000, o valoare practic egală cu zero. Cu alte cuvinte, astfel de civilizaţii există. G. Cocconi şi P. Morrison, argumentau, în 1959, într-un celebru articol, că probabilitatea unui schimb de informaţii, între noi şi o civilizaţie care ne-a devansat cu milioane de ani, este nulă. Analistul Raymond Fowler era de părere că nişte creaturi care ne-au devansat cu un miliard de ani posedă un bagaj de inteligenţă şi de cunoştinţe care-l depăşeşte pe al nostru cam cât îl depăşim noi pe cel al unui vierme. Filosoful canadian Jan Narveson încerca să evalueze, într-un articol din 1985, diferenţele dintre civilizaţii foarte depărtate ca evoluţie. „Să zicem – afirma el – că noi înşine am intra în contact cu nişte furnici şi ele ne ar explica modul în care îşi construiesc muşuroaiele şi faptul că îşi urmează ordonat şefii în timpul migraţiilor pe baza unor convingeri liber asumate. Ne-ar impresiona într atâta încât să fim gata să le acordăm nişte drepturi (de pildă la Organizaţia Naţiunilor Unite)? Mai degrabă nu. Dar le-am ocroti, ceea ce n-ar exclude unele experimente limitate”. Un entomolog care îşi propune să studieze viaţa unui muşuroi de furnici va încerca să perturbe cât mai puţin viaţa acestuia. Va încerca să afle desigur cât mai multe, dar nu va „prezenta scrisori de acreditare” reginei furnicilor. Dacă va avea posibilitatea, va crea câteva furnici-robot, pe care-i va trimite prin muşuroi, urmărind, dintr-un loc ferit, datele transmise de acestea… Celebrul scriitor SF Arthur C. Clarke scria: „O tehnologie suficient de avansată nu poate fi deosebită de magie”. Nu cumva o astfel de magie chiar se manifestă în preajma noastră, dar ne facem că n-o vedem? Au fost găsite sute de obiecte de origine inexplicabilă, aşa numitele OOPArts, aparent „uitate” de cineva necunoscut; între acestea şi „călcâiul” de aluminiu găsit în 1973 lângă Aiud. Există sute de mii de rapoarte despre fenomene aerospaţiale neidentificate (OZN uri), rapoarte făcute cu bună credinţă, de oameni normali şi serioşi. Există sute de filme sau de înregistrări video, mii de fotografii, autentificate prin toate expertizele posibile. Numai în ultimii câţiva ani, agenţiile de ştiri au anunţat desecretizarea arhivelor militare din Rusia, Regatul Unit, Franţa, Brazilia etc. cu mii de observaţii OZN, unele deosebit de spectaculoase, în bună parte inexplicabile. Rapoartele civile reproduc situaţii încă mult mai stranii, care au trezit chiar şi interesul mediilor universitare. De pildă, la o conferinţă, ţinută timp de cinci zile, în 1992, la Massachusetts Institute of Technology, au fost examinate dosarele a 2000 de cazuri, vizând oameni care spuneau că au fost răpiţi de ocupanţii OZN urilor. Şi relatările coincideau în zeci de detalii… pinturas_ruprestres Astrofizicianul şi informaticianul Jacques Vallée, participant la mari proiecte NASA, a descoperit zeci de detalii comune între apariţiile mariale (Fatima, Guadalupe, Medugorje, Lourdes etc.) şi rapoartele OZN, dar şi între acestea din urmă şi tradiţiile despre întâlniri cu zburători, iele, stafii, zâne, pitici, spiriduşi etc. Apar în fiecare an semne stranii în lanuri; desigur, multe sunt falsuri, dar altele rămân inexplicabile. Primul document în care sunt pomenite datează din anul 815; iar într-o gravură publicată în 1678 ele sunt explicate printr-un aşa numit “diavol secerător” care culcă nişte spice la pământ formând două cercuri concentrice. La acestea am putea adăuga multe alte tradiţii laice şi religioase ale tuturor popoarelor şi din toate timpurile, despre entităţi cu puteri miraculoase, coborâte din ceruri, ori venite de pe un tărâm al magilor. Mentalitatea noastră le-a împărţit între dogmele bisericeşti şi basmele de adormit copiii, iar ştiinţa refuză să le ia în serios, deoarece nu le poate reproduce în laborator nici observa ori de câte ori doreşte. Ele conservă însă memoria colectivă a popoarelor de-a lungul a mii de ani. A accepta punctul de vedere al scepticilor – scria Prof. John Mack psihiatru la Universitatea Harvard – ar însemna “excluderea a priori a unei vaste cantităţi de date, doar pentru că acestea vin în contradicţie cu o anumită concepţie asupra lumii, ceea ce este o abordare mult mai iraţională şi chiar periculoasă, în cunoaştere”. Aşa cum afirma în anii optzeci Prof. J. Allen Hynek, astronom, consultant timp de aproape 20 de ani al Air Force: “A început să ne fie clar că, în loc să fie extraterestre, în sens îngust, OZN-urile ar putea fi parte din aceeaşi inteligenţă cuprinzătoare care a dat naştere la mozaicul religiilor şi mitologiilor, din zorii conştiinţei umanităţii”. Chiar şi Monsignor Corrado Balducci, eminent membru al curiei papale de la Vatican, declara în 1996: “Existenţa extratereştrilor nu mai poate fi negată, sunt de acum prea multe mărturii în privinţa lor şi a farfuriilor zburătoare, aşa cum dovedeşte cercetarea OZN. A spune categoric că ele sunt iluzii şi halucinaţii sau că relatările unui martor ocular nu reprezintă o dovadă, e o greşeală”. Hipercivilizaţiile nu vor veni deci la noi cu nave ca cele din clişeele SF, nu vor coborî în faţa Casei Albe, nu ne vor invada şi nici nu ne vor ajuta. Cât despre proiectele SETI, reţinem remarca filosofului american Terence McKenna: “a căuta, aşteptând un semnal radio dintr-o sursă extraterestră, este o presupunere tot atât de viciată cultural ca şi aceea de a cerceta Galaxia pentru un bun restaurant italian”. extraterestru 5 S-ar putea ca „cineva acolo sus” să aştepte, răbdător, ceva de la noi. În urmă cu câteva secole, “civilizarea” de către noi a unor popoare “primitive” a dus la dispariţia unor moduri omeneşti alternative de a percepe realitatea, deci la îngustarea setului de instrumente ale cunoaşterii. Poate acel „cineva” nu vrea să repete această greşeală şi aşteaptă să ne maturizăm fără a ne transmite, nici măcar prin vagi aluzii, propria viziune asupra vieţii şi Universului, pentru a afla de la noi una originală, atunci când o vom realiza. Sau poate aşteaptă ceva ce nici nu ne putem imagina… E bine să fim rezonabili şi să acceptăm limitele noastre. Vor exista probleme nerezolvate şi peste un secol, şi peste un mileniu. Iar cele dezbătute în acest articol s-ar putea, din păcate, să se găsească printre ele… Ecuaţia lui Drake În 1960, Frank Drake, de la Universitatea Cornell, a propus următoarea formulă pentru a calcula numărul civilizaţiilor tehnologice din Galaxia noastră: N = R fp ne fl fi fc L unde R este numărul de stele noi, capabile să găzduiască viaţa în preajma lor, care se nasc în Galaxie într-un an, fp fracţiunea de stele cu planete, ne numărul mediu de planete apte pentru viaţă dintr-un sistem stelar, fl fracţiunea celor pe care apare viaţa, fi fracţiunea dintre acestea pe care apare inteligenţa, fc fracţiunea fiinţelor inteligente care dezvoltă o civilizaţie tehnologică. L este durata de viaţă a unei civilizaţii tehnologice. last-how-many-alien-civilizations-are-there-1354955398 Ca un exemplu de calcul, dacă în Galaxie există 200 de miliarde de stele şi galaxia are 10 miliarde de ani, atunci R ~ 20. Jumătate din stele au planete, deci fp ~ 0,5. În fiecare al doilea sistem stelar există o planetă aptă pentru viaţă, deci ne ~ 0,5. Pe toate acestea viaţa apare, deci fl ~ 1. Inteligenţa apare însă numai pe o zecime dintre acestea, deci fi ~ 0,1 şi ajunge la stadiul de civilizaţie tehnologică într-un caz din zece, deci fc ~ 0,1. Durata medie a utilizării de către această civilizaţie, a tehnologiilor în comunicaţii pe care le folosim noi azi este estimată la L ~ 500 de ani. Rezultă că ar exista N = 25 de civilizaţii tehnologice în Galaxie. Majoritatea valorilor sunt estimări. Cu această formulă, sau altele asemenea, diverşi autori au obţinut rezultate foarte diferite, de la zeci de mii de civilizaţii la niciuna. Stephen Hawking şi contactele extraterestre La sfârşitul lunii aprilie 2010 Stephen Hawking, unul dintre cei mai cunoscuţi fizicieni teoreticieni contemporani, profesor la Universitatea din Cambridge până în 2009, a stârnit interesul public şi reacţii aprinse, afirmând că ar trebui să evităm cu orice preţ contactele cu civilizaţiile extraterestre. „Dacă extratereştrii ne-ar vizita vreodată, cred că rezultatul ar semăna mult cu prima debarcare a lui Cristofor Columb în America”. Fostul ministru canadian al apărării, Paul Hellyer a declarat agenţiei The Canadian Press, că „Este trist că un om de ştiinţă de reputaţia sa contribuie la ceea ce eu aş numi mai degrabă dezinformare, privitor la un subiect foarte important”. Iar Lordul Martin Rees, astronom regal britanic şi preşedintele Societăţii Regale avertiza, într-o conferinţă ţinută la începutul anului 2010, că extratereştrii ar putea fi ceva dincolo de înţelegerea omenească. „Suspectez că în Univers viaţa şi inteligenţa ar putea avea forme pe care nu le putem concepe. La fel cum un cimpanzeu nu poate înţelege teoria cuantică, ar putea exista aspecte ale realităţii care să fie dincolo de puterea minţii noastre”. Despre Stephen Hawking el declara că îl cunoaşte de peste 40 de ani; „este o persoană remarcabilă şi din această cauză orice declaraţie profetică pe care o face capătă o publicitate exagerată. Dar [...] cred că n-ar trebui să dăm nicio importanţă opiniilor sale în acest domeniu”. Opinia unui specialist Fizicianul Paul C. W. Davies, cercetător în domeniul cosmologiei, teoriei cuantice şi astrobiologiei, profesor la Universitatea de Stat din Arizona, iar din 2005 preşedintele grupului de lucru SETI al Academiei Internaţionale de Astronautică, se întreba recent: Nu cumva căutăm cu radiotelescoapele lucrul greşit în locul nepotrivit, la momentul nepotrivit? Nu cumva Ei au fost sau sunt deja demult aici? Unul dintre pericolele căutării vieţii extraterestre este prejudecata antropocentrică. Atunci când încercăm să stabilim motivele şi activităţile nepământenilor, suntem tentaţi să ne gândim la ce am face noi în astfel de cazuri. Mai bine să recunoaştem – spune Davis – că ne este pur şi simplu imposibil să ghicim ce ar putea dori şi cum ar arăta o civilizaţie care, evitând autodistrugerea, a depăşit cu milioane de ani stadiul în care ne găsim noi. Davies este convins că „inteligenţa biologică” ar putea fi o doar etapă scurtă în evoluţia inteligenţei din Univers. Deja calculatoarele, dar mai ales reţelele lor, încep să ne depăşească. Aceste sisteme distribuite se vor uni la nivel planetar şi vor proiecta de-a lungul timpului, ele însele, alte sisteme mai bune. Deci este puţin probabil ca un extraterestru să fie o fiinţă din carne şi oase, cu un cap mare, ci mai degrabă un gigantic creier artificial. Davies mai crede că e discutabil ca o astfel de entitate să fie realmente interesată de contacte cu pământenii. Colonizarea spaţiului cosmic În ultimii cincizeci de ani inginerii au imaginat tot soiul de nave cosmice pentru a călători spre stele. La început s-a vorbit mult de nava ORION, proiectată în S.U.A., sau de nava cu propulsie ionică IANTAR, proiectată de sovietici. Societatea interplanetară britanică a elaborat apoi planul navei DAEDALUS, capabilă să atingă, după 3,8 ani de zbor accelerat, 12% din viteza luminii ş.a.m.d. Drumul până la – să zicem – Steaua lui Barnard, aflată la 5,9 ani-lumină de Pământ, ar dura astfel circa 50 de ani. Aici, după câţiva ani de muncă, s-ar putea construi alte câteva nave similare, mergând mai departe. Un rol deosebit l-ar avea şi sondele automate, care ar putea explora potenţialele viitoare destinaţii. Michael Hart, de Universitatea Cambridge estimase, în 1975, că, utilizând vehicule care să se deplaseze în medie cu 10% din viteza luminii, întreaga noastră Galaxie ar putea fi colonizată în mai puţin de un milion de ani. Desigur, aceasta în ideea că ştiinţa şi tehnologia se vor opri la nivelul actual, ceea ce pare extrem de improbabil. Altminteri timpul va fi mult mai scurt. Alţi autori au găsit pentru acest răstimp valori mai mari sau mai mici. Frank Tipler avansa cifra de 100 de milioane de ani, Freeman Dyson sau Iosif Şklovski vorbeau de 10 milioane de ani; Stanislav Lem, dimpotrivă, credea că această perioadă va fi de numai câteva sute de mii de ani. Dar mulţi s-au întrebat – nu cumva altcineva ne-a luat-o deja înainte? Mărginirea omenească Mulţi preferă să creadă că suntem singuri în Univers, ori că distanţele dintre eventualele civilizaţii sunt prea mari pentru a permite un contact. La fel de mulţi preferă clişeele SF despre extratereştri, cu invadatori nemiloşi şi imperii în luptă. Chiar şi multe persoane şcolite mai cred că ştiinţa actuală ştie deja cu certitudine ce anume poate exista şi ce anume nu va fi niciodată cu putinţă… Această suficienţă este inerentă minţilor noastre. Însuşi Leonardo da Vinci era convins că tot ce se putea descoperi în matematică fusese deja descoperit. Experţii lui Napoleon III au demonstrat că toate motoarele electrice sunt de fapt nişte variante de perpetuum mobile. În 1877 chimistul Marcellin Berthelot scria: “Universul nu mai are de acum înainte niciun mister”. În 1895, profesorul Gabriel Lippmann spunea că “fizica este o ştiinţă încheiată”. Fizicianul Heinrich Hertz era convins că undele sale „herţiene” nu vor avea nicio aplicabilitate, Lordul Kelvin spunea că “zborul cu vehicule mai grele ca aerul este imposibil”, Ernest Rutherford că fisiunea nucleară, pe care o realizase, nu va putea fi utilizată niciodată ş.a.m.d. Azi suntem convinşi că radio-ul, descoperit acum un secol şi un pic, va rămâne pentru totdeauna cel mai bun mijloc de comunicare la distanţă; ori că dacă Einstein a arătat că viteza luminii reprezintă o limită, atunci până la sfârşitul timpului nu va fi descoperit niciun alt principiu al fizicii care să permită evitarea acestei limite… Ne place splendida izolare Sondaje repetate făcute în SUA arătau că la o declaraţie oficială privind venirea unor extratereştri, religiile tradiţionale s-ar prăbuşi, ştiinţa ar trebui să recunoască faptul că foarte puţine cercetări ar mai avea valoare. În apropierea unor tehnologii infinit mai performante, economia s-ar prăbuşi. În cazul unei confruntări, militarii noştri n-ar avea nicio şansă. În plus, ar fi o lovitură pentru naţionalism, state naţionale, politicieni, o schimbare pe care niciun guvern n ar permite-o. Omul obişnuit nu iubeşte nici el răsturnările sistemelor sale de referinţă. Imaginea unei lumi simple, complet explicabile, ne face să ne simţim mai în siguranţă şi mai relaxaţi. Pe scurt, dacă oficialităţile ar afla de existenţa unei civilizaţii extraterestre şi ar sta în puterea lor să ascundă această informaţie, o vor face cu cea mai mare stricteţe. Scriitorul Charles Fort scria în acest sens, acum aproape o sută de ani, că dacă nişte extratereştri autentici, cu înfăţişare omenească, ar coborî în plin New York şi ar defila pe străzi câteva ore, spunând cine sunt ei, de unde vin, transmiţându-ne salutul lor, după care ar pleca acasă, peste un timp s-ar găsi cineva care nu doar să afirme că totul a fost o farsă ci chiar că el însuşi a fost cel care a organizat această farsă. În urma acestui anunţ locuitorii metropolei ar răsufla uşuraţi, zicând că de la început au suspectat ei că ceva nu este în regulă cu extratereştrii ăştia. de Dan D. Farcaş
Posted on: Tue, 03 Dec 2013 17:40:28 +0000
Trending Topics
© 2015