apropo de ajutorul fostilor iugoslavi in accidentul din muntenegru...o istorisire veche... si totusi aceeasi balcanici suntem si noi, dar diferiti (paradoxal, nu?) ONOARE SI POLITICĂ Nu faci din lemn de salcie strapazan, Nici ataman de frunte, din Golan. (folclor pescăresc din Deltă) In 1995, Jugoslavia, proaspăt iesită din prima etapă de confruntări militare interne, a invitat la Belgrad, o delegaţie guvernamentală românească. Invitaţia a fost motivată de faptul că de-a lungul istoriei, le-am fost cei mai buni vecini, am colaborat in multe probleme, inclusiv militare, nu am avut conflicte armate între noi şi ca voiau să amplifice relaţiile cu România sub toate aspectele. Delegaţia noastră era condusă de un carismatic diplomat, dl. Ilie Spătaru, pe atunci şef al Direcţiei Consulare din Ministerul Afacerilor Externe. Ministerul Apărării Naţionale era reprezentat de mine şi mr. Sava Vasile, în prezent colonel în rezervă. Am primit mandatul de a discuta cu partea jugoslavă, sincer orice problemă militară sau de navigaţie. Chestiunile cărora nu le puteam da un răspuns pe loc, urma să le înscriu în raportul de terminare a misiunii şi să răspundem parţii jugoslave ulterior. * Convenţia de la Belgrad/1948, privind regimul navigaţiei pe Dunăre-semnată din partea României de Ana Pauker- conţine multe prevederi discutabile si oricum, ea a devenit în multe privinţe caducă. Lipsa consensului unor state riverane, face ca elaboarea unei noi convenţii să facă paşi foarte mici, deşi la acest acord se lucrează de mulţi ani. Prin urmare, în vigoare este tot vechea convenţie, care conţine şi prevederi privind navele militare. Este binecunoscut că frontiera de apă dintre două state este locul geometric al jumatăţilor distanţelor dintre maluri (jumătatea luciului de apă). Şenalul navigabil (talvegul) trece insă, prin apele naţionale ale unuia sau altuia dintre cele două state vecine, fară a ţine cont de frontiere. In baza acestui fapt, convenţia prevede la art. 30: “navigaţia pe Dunăre este interzisă vaselor de război ale tuturor ţărilor nedunărene. Bastimentele de războiu ale ţarilor dunărene nu pot naviga pe Dunăre în afara fruntariilor ţarii al carui pavilion îl arborează, cu excepţia unei înţelegeri prealabile între statele dunărene interesate.” Inţelegerile au fost perfectate: vecinilor bulgari li se cerea acordul anual, iar Jugoslaviei lunar, cu 30 de zile înaintea efectuării trecerii, situaţie care funcţiona reciproc. Solicitările privind trecerea navelor Marinei Militare, grănicereşti (Poliţie de Frontieră) şi ale geniştilor se centralizau la structura de marină din Direcţia Operaţii a S.M.G. pe care o conduceam. De aici se solicita acordul. Vecinii aveau la noi solicitări episodice, pe care, după ce le trimiteam pentru aviz Ministerului Afacerilor Externe, erau promovate primului ministru pentru obtinerea acordului. Acordul României, era trimis de Direcţia Operaţii tot pe canale diplomatice, vecinului solicitant. Avînd în vedere specificul şi urgenţa misiunilor navelor grănicereşti, în baza unui acord încheiat între România şi Jugoslavia în 1970, se exceptau de la prevederile convenţiei aceste nave, dar cu impunerea unor restricţii. * În expunerea mea în faţa Părţii Jugoslave, am susţinut urmatoarele: -admiraţia şi prietenia românilor faţă de vecinii noştri din S-V, alături de care, de multe ori am înfruntat vicisitudinile istoriei. Am realizat în comun obiective economice si chiar militare. Ministerul Apărării român este deschis în faţa oricarei colaborări, cu respectarea normelor interne si internaţionale; -necesitatea unei convenţii moderne privind navigaţia la fluviu, echitabilă, cu prevederi vizând protecţia durabilă a mediului transfrontalier, sancţiuni drastice împotriva vinovaţilor şi obligaţia reparaţiei sau a diminuării efectului. Să nu ne suspectăm ca vecini pentru fapte marunte săvarşite de infractori. Să urmărim lucruri serioase, produse cu asentimentul autoritaţilor unor state riverane: transport de materiale radioactive, armament, poluări masive. Cu această ocazie, am menţionat că nave ale Parţii Jugoslave, prea des poluează. În acelaşi sens, am susţinut necesitatea îmbunătăţirii condiţiilor de navigaţie în special în sectorul Prahovo, înţesat de epave din ultimul război mondial. Am susţinut eliminarea suspiciunilor asupra navelor militare care navigă pe fluviu, revederea restricţiilor şi dacă convenţia nu poate rezolva aceasta, o putem realiza prin acord bilateral. În final am mulţumit tuturor celor care au contribuit la obţinerea acordului privind navigaţia navelor noastre militare pe fluviu prin apele naţionale ale Jugoslaviei. Am urat in acelaşi timp, prosperitate şi concordie populaţiei din interiorul frontierelor Jugoslaviei. * Pacea temporară, a fost repede uitată datorită conflictului din Kosovo. România a pus la dispoziţia O.N.U. ( a se citi SUA) embargoul fluvial şi o parte din spaţiul său aerian. Jugoslavia ( de fapt Serbia) bombardată din aer: mii de morţi şi raniţi. Podul de la Novi Sad distrus, blocând astfel accesul convoaielor noastre în amonte de acesta. O palmă “frăţească” dată de Unchiul Sam României, de care puţin îi păsa. Slugărnicia noastră era evidentă, Sam ne-a pălmuit binemeritat: cerşetorul, poate primi fie milă, fie un şut dorsal, cu îndemnul “la muncă bă!”România a fost considerată de sârbii-orientaţi spre Vest, cu faţa la inamic- “prietenul” care le-a înfipt şişul pe la spate. De aia, după găsirea posibilităţii tehnice de a trece convoaiele în amonte de Novi Sad, cele ale României, nu au avut acces un timp. În aceste condiţii au trecut luni bune, în care, la intervenţiile noastre prin canale diplomatice privind trecerea navelor militare pe Dunăre, n-am primit nici un răspuns. Evident că nu se putea încalca o convenţie, asa că, navele noastre militare stăteau la Drobeta_Tr. Severin în nemişcare, acumulând rugină pe parâmele de acostare. “Revigorarea” marinei noastre, prevedea scoaterea navelor militare din zonă. Pentru asta, ne trebuia acordul jugoslav care nu venea, deşi insistasem luni in şir. I-am promis locţiitorului şefului Statului Major al Forţelor Navale-coleg de grupă în Institutul de Marină şi comandanţi de nave în aceeaşi unitate într-o perioadă-că voi încerca să rezolv problema pe alte căi. În acest sens, am obţinut aprobarea de a mă întalni cu ataşatul militar al Jugoslaviei. Colonel cu uniforma impecabilă, înalt, frumos, mustăcios, sportiv, vesel, cunoscător de istorie, artă, geografie, politică economică si militară româneasca mai dihai ca unii cu pretenţii de pe la noi. În plus, vorbea perfect româneşte. Ca fost cercetaş, am tras concluziile care se impuneau şi am cautat să-l flatez, lăudându-i ţara, poporul şi armata, cât mă pricepeam eu mai bine. Înaintea întalnirii noastre, studiasem vreo săptamană ţara vecină, ca dealtfel şi înainte de deplasarea mea la Belgrad. De un real folos, mi-a fost şi colonelul gazdă, ataşat militar român la Belgrad în perioada în care mă deplasasem eu acolo. Dupa vreo jumătate de oră de discuţii de curtoazie, i-am expus colonelului sârb doleanţa mea. Şi-a notat, iar înainte de a ne despărţii, m-a asigurat că-i sunt simpatic, că mă apreciază foarte mult pentru că mă zbat ca şi el pentru interesele ţării mele, sens în care va face tot posibilul să-mi rezolve solicitarea, deşi conducătorii politici ai României sunt lipsiţi de onoare. După căldura întâlnirii, “duşul” final m-a întristat. După două săptămâni, colonelul sârb m-a sunat şi mi-a spus că m-a rezolvat, că-mi dă la dispoziţie o lună să retragem unitatea de nave şi zestrea ei plutitoare de la Tr. Severin, că mă consideră un camarad şi că mă aşteaptă oricând la el, neoficial, să bem o şliboviţa de-a lui. Că meritam din plin. M-a asigurat că voi primi acordul Jugoslaviei oficial, prin canale diplomatice, ceea ce s-a şi întamplat. I-am mulţumit din suflet colonelului şi i-am promis că vom ţine legătura. * După cateva luni, am primit prin canale diplomatice solicitarea Jugoslaviei de obţinere a acordului ţarii noastre, ca nava Kozara să facă o călătorie pentru instrucţia cadeţilor până la Porţile de Fier II şi retur, timp de câteva zile, fără intrare în porturi şi fără staţionare la ancoră. Am întocmit nota raport pentru primul ministru, în care am menţionat toate cele necesare: legislaţie, uzanţe, cât de înţelegători au fost jugoslavii cu noi, faptul că nava în cauză e militară numai pentru că este navă şcoală, dar nu are la bord nici măcar un pistol sau un cartuş şi ca ar fi o datorie de onoare pentru România să accepte solicitarea jugoslavă, chestiune care nu ne-ar prejudicia cu nimic. În aceeaşi zi, documentul, purtând semnătura ministrului apărării naţionale a ajuns la Ministerul Afacerilor Externe, care l-a avizat, iar după două zile solicitarea se afla în mapa şefului guvernului. Convins că obţinerea acordului e numai o chestiune de timp, l-am sunat pe colonelul sârb şi l-am informat. Acesta, aflat într-o şedinţă, mi-a zis că nu m-a sunat, deoarece ştia că solicitarea statului său va ajunge la mine. Au trecut săptămâni, timp în care, zilnic mă interesam la cancelaria primului ministru de raportul în cauză. Primul ministru îl ignora. Nici măcar nu zicea “Nu”. De ce, n-am înţeles nici până acum. Plin de obidă, l-am sunat pe colonel şi i-am mărturisit neputinţa de a-i fi rezolvat solicitarea. Mi-a răspuns cu francheţe: “Te cred comandorule. Ştiu că ai făcut tot ce ţi-a stat în puteri. Iţi mulţumesc! Rămâi camaradul meu. Şi sper că te-ai lămurit şi tu, pe deplin, că porcii rămân porci”. * Timpul a expirat, Kozara şi-a anulat marşul propus. Constatăm în limbajul politicienilor, tot felul de cuvinte de sorginte militară: “strategie, ofensivă”, ba chiar şi formula de salut “am onoarea”. Paşol na turbinka ciorti! Onoare înseamnă: integritate morală, probitate, demnitate, cinste, reputaţie, respect etc., calitaţi care nu se dobândesc prin minciună, vot, incompetenţă şi nu se pot cumpara de la tarabă. Că alte virtuţi nu aveti. Înţeleg necesitatea controlului democratic asupra Armatei României. Dar ce credibilitate profesională şi morală au cei care-l fac? contraamiral de flotilă ® Ion-Dănuţ TOADER
Posted on: Mon, 24 Jun 2013 21:00:26 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015