nu am remarcat nicăieri acest exerciţiu de retorică. lumea se chinuie, în cazul în care nu aruncă direct la gunoi cu eticheta "un prost şi mai e şi mitocan", să argumenteze sau să aplaude. dar să facem un mic exerciţiu şi să vedem cât de ok sunt argumentele lui. schimbăm artişti cu ziarişti şi mai facem mici acorduri cu obiectul muncii. din păcate formatarea de feisbuc nu mă lasă să arât cât de mici au fost modificările. la urma urmei lucian mândruţă este un jurnalist şi face parte din această "clasă socială". şi cineva i-ar putea servi textul ăsta. poate el însuşi, să-l doară şi mai tare. "Versiunea scurtă: Nu-ţi vinzi ziarele? Atunci plăteşte-le tu! Versiunea lungă: Boon, deci crezi că nimeni nu înţelege articolele tale, nu? Crezi că geniul tău scapă tuturor pentru că lumea încă n-a ajuns la nivelul de iluminare cu care să-i străbată tonurile de gri trist pe verde murdar, care le compun? Ai sentimentul că noi nu sîntem în stare decît să mîncăm cutiile de conserve pe care tu, la trei ani după ce le-am aruncat, le găseşti la gunoi, le adaugi un nas şi doi ochi din nasturi şi le expui sub titlul “senzaţional, intră aici să vezi ceva ce-ţi va schimba viaţa”? Crezi că un editorial în care îţi pui toate angoasele ca rufele la uscat în balcoanele muncitoreşti şi de la care lumea normală rămâne tristă în urma lecturii, îmbufnată şi întrebîndu-se cîte beri îşi putea lua de banii de ziar este, în mod necesar, un editorial necesar pentru societate, care e o proastă că vrea să se distreze sîmbătă seara la o comedie? Atunci eşti pe drumul cel bun spre adevărul pe care n-ai curajul să-l priveşti în faţă: Nu există un drept divin de a face lucruri urîte. Cine zice asta? Eu. Eu, care vrei să plătesc din taxele mele ca tu să stai pe teren sau în birou sau acasă şi să te consumi în dilema jurnalistă dacă ar trebui să scrii de cinci ori pe pagină cuvîntul p...a sau dacă e suficient de patru ori, şi toată lumea a înţeles că treaba asta e exact lovitura de geniu de care avea nevoie ancheta ta de debut, la zece ani de la terminarea facultăţii. Dar stai, cine sînt eu, ce profesor de jurnalism mi-a dat dreptul să emit judecăţi de valoare? Unul singur: plăcerea mea estetică. Bucuria mea, care provine doar şi numai din abilitatea ta de a-ţi transmite emoţia, dragă anchor atonal la ale cărui ştiri n-am să mă întorc niciodată cu telecomanda, nici măcar cînd o să am chef să rîd! Ca să-ţi fie şi mai clar, dragă realizator de talk-show de beton armat, aşezat în cadă,: nu mă interesează marfa ta! Şi nu există presă, dacă nu există client. Pentru că ziaristul – cel puţin cel care aşteaptă de la societate recunoaştere şi dragoste şi bani – nu e Mesia în aşteptarea unei biserici, e un prestator de servicii. Jurnalistul e un prestator de servicii care ţin de plăcerea noastră, nu de a lui! Nu e un salvator pe mare, care trebuie să existe şi dacă nimeni nu se îneacă. Nu e un pompier, pe care îl plăteşti să aştepte incendiul, nu doar să-l stingă. Ziaristul, dragul meu, în caz că nu ţi-au spus încă la şcoală (pentru că acolo au cu totul alte teorii), e un medic de suflete. E un reparator de tristeţi. E un mecanic al maşinăriilor noastre interioare. El vine pe lume s-o facă mai frumoasă, nu s-o mînjească cu trei pete maro şi să ne roage să ne uităm pînă înţelegem. Ziaristul e un prestator de servicii care ţin de plăcerea noastră, nu de a lui! Ne gîdilă în mod plăcut urechea, îl plătim. Nu ne place, nu putem fi forţaţi. Taxa pe presă nu poate fi o taxă de protecţie: nu poate exista o indemnizaţie pentru a îngrozi, dezgusta, plictisi şi scoate din sărite – în numele jurnalismului! „Dar stai, ce anume e frumosul?“ – te aud spunînd cu superioritatea celui care ştie deja vreo zece teorii estetice peste numărul de ani din buletin. Şi asta mi se pare la mintea cocoşului (o expresie care ne aduce aminte, în mod fericit, de faptul că nu-ţi trebuie minte să apreciezi un penaj drăguţ). E simplu: frumos e ceea ce se vinde! Frumos e ceea ce spune portofelul meu – ca să fiu cît se poate de mitocan. Al meu şi-al ăluia care scoate banii din buzunar c-aşa vrea el, nu că îl obligă legea. Şi chiar, de ce ne-am obliga să întreţinem presa, cînd încă n-am vindecat cancerul? Pînă la urmă, ce nevoie socială există de a susţine jurnaliştii, o clasă de încrezuţi şi obosiţi, striviţi de sistem (cum se plîng), oameni care aşteaptă să fie premiaţi că nu-s înţeleşi, în loc să se zbată ca editorialele lor să se explice singure?" lucian mîndruţă, uşor corectat
Posted on: Tue, 10 Sep 2013 10:41:48 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015