În perioada adolescenţei stăteam minute în şir, uneori chiar ore, şi priveam cerul, număram stelele, ba chiar le asamblam în aşa fel încât ieşeau tot felul de ciudăţenii din ele: animale, litere, cuvinte, creaturi, dorinţe... Apoi am avut o perioadă de repaos. Mulţi ani am ignorat cerul, concentrându-mă mai mult la ceea ce se întâmplă pe pământ. Mi-am dedicat atenţia celorlalte stele, celor căzătoare. M-am scufundat în tot felul de probleme, mi-am lăsat gândurile să îmi atace personalitatea şi mi-am înecat voinţa şi ambiţiile într-o ignoranţă pură. O ignoranţă generată de frica de a nu mă vedea, după atâţia ani de visuri şi vise, alergând ca Don Quijote spre o Dulcinee, care pentru mine este amară. Sper să nu înţelegeţi greşit ce am vrut să spun! Acum mă văd strivit între două lumi, dar într-o lume care e a mea. O lume care e a noastră şi care, la rândul ei este privită de alte pământuri şi alte stele. O lume care poate deveni oricând visul altora, deşi este realitatea noastră! O lume peste care timpul îşi varsă molozul amintirilor, o lume în care multe din şansele noastre sunt atacate în haită de hidoasele interese bine coagulate, datorită sângelui comun. Ceva trebuie să se schimbe! Dar cum? Nimeni nu mă ia în seamă şi de aceea, în ultimul timp, ţin cuvintele în cuşcă, în beznă. Nu mi-e frică, dar nu am nici curaj să acţionez! Cel puţin aşa credeam până acum... Acum când... Cătălin Niţoi, 09.sep.2013, 9:10
Posted on: Mon, 09 Sep 2013 06:14:43 +0000