Întotdeauna am ştiut că ne naştem doar pe jumătate. Niciodată nu suntem întregi, întotdeauna ne lipseşte ceva , o jumătate de inimă, jumătate din suflet, jumătate din fericire, jumătate din viaţă. Am ştiut mereu, mereu am simţit că există suflete pereche. Ştiu că există cineva pe lume pentru fiecare dintre noi. Acel cineva care ne întregeşte, care ne completează perfect. Dar cum ne dăm seama cine este acel cineva perfect pentru noi, nu perfect ca şi om pentru că nimeni nu este perfect, ci acea persoană perfectă prin iubirea noastră? Oare am fost trimişi pe Pământ doar pentru a hoinări orbi? Fără hărţi, fără instrucţiuni de trăire a vieţii? Am fost pur şi simplu plămădiţi din pământ, într-un trup care cuprinde un suflet pe jumătate. Şi atunci? Unde este cealaltă jumătate şi cum o găsim? Nu ne cunoaştem, probabil nu ne-am văzut niciodată sau poate doar în treacăt, însă prea repede pentru a ne da seama că ne-am găsit. Nu ne cunoaştem dar ne ştim, ne ştim atât de bine unul pe altul, de parcă o viaţă am povestit şi am tot povestit şi am reuşit să aflăm atât de multe unul despre celălalt. Şi totuşi…nu am stat de vorbă niciodată, nu am privit niciodată apusul său răsăritul îmbrăţişaţi, niciodată nu am fost prezenţi când am căzut. Tu nu m-ai prins pe mine şi eu nu te-am susţinut pe tine. Dar…am simţit mâna ta caldă ştergându-mi lacrimile amare când în viaţa mea cunoşteam un alt eşec, nici tu nu aveai cum să nu simţi mâna mea caldă ce te cuprindea sit e aducea mai aproape de pieptul meu în acea seară în care ea…cea care avusese grijă de tine până atunci, alesese să-şi ofere iubirea altuia, a zâmbit, ţi-a urât numai de bine şi a trântit uşa în urma sa. Nu am închis niciodată uşa sau fereastra complet, nici a sufletului nici a casei mele pline doar de mine. Şi de ce le-aş fi închis? De ce să te las să aştepţi de cealaltă parte gânditor şi întrebător? Poate astfel ţi-ai fi pierdut curajul de a mă căuta, sau poate te-ai fi întrebat de ce faci acest lucru…atunci poate ţi-ai fi continuat drumul tău prin viaţă…pe jumătate…pentru că nu ai putut intra în locul unde te aştepta jumătatea ta. Şi am lăsat uşa deschisă de teamă să nu te pierd. Şi astfel îţi pot auzi paşii, paşii tăi atât de familiari, asemeni marii care se sparge de ţărm imbratisandul şi sarutandul în grabă iar şi iar. Şi aş fi ieşit sit e-aş fi îmbrăţişat, atât de strâns în cât trupurile noastre ar fi devenit unul singur, pentru că suflewtele noastre să poată fi întregite într-unul singur, să ne putem uni aripile moarte şi însingurate în cea mai frumoasă pereche albă, care să ne înalţe la cer unde fericirea noastră va fi completă.
Posted on: Thu, 10 Oct 2013 07:55:28 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015