CELLA DELAVRANCEA-Martora unui secol sursa:yorick.ro storia reţine, la mijloc de decembrie, naşterea unui spirit important pentru cultura noastră: Cella Delavrancea, venită pe lume în 1887, prima fiică a scriitorului Barbu Ştefănescu Delavrancea şi a soţiei sale, profesoară iniţiată în ale pianului. În memoria colectivă, artista a rămas mai ales ca expresie a unei longevităţi extraordinare, de vreme ce a trăit 104 ani. Deşi nu a trecut mult de la dispariţia ei, astăzi puţini îşi amintesc de pianista fragilă, cu părul alb, care a cântat la aniversarea a 90 de ani, sărbătorită la Ateneul Român, un vals de Chopin pe care, la 14 ani, i-l cântase lui I. L. Caragiale la Viena. La aniversare, în Sala Mare a Ateneului, Celle Delavrancea a spus: „Am purtat în mine o vie curiozitate pentru toţi contemporanii mei, chiar şi cei necunoscuţi. Să ştiţi că nimic nu dezvoltă supleţea cerebrală mai bine decât o Fugă de Bach şi nimic nu trezeşte emotivitatea ca o Nocturnă de Chopin.” „Chiar dacă nu mai ştim cum îi interpreta pe marii compozitori ai lumii în epoca sa de glorie, scria Valeriu Râpeanu în prefaţa la , volum de memorialistică semnat de Cella Delavrancea, ne putem imagina citindu-i scrierile. Acestea cuprind imaginea unui secol, văzută prin ochii unei muziciene în care inteligenţa a coabitat armonios cu sensibilitatea. „O inteligenţă acut masculină”, spunea Şerban Cioculescu, unită cu „o sensibilitate adânc feminină”. În viziunea criticului Valeriu Râpeanu, pe artistă a definit-o întâi de toate împotrivirea la orice „coboară arta şi viaţa în zonele dulcegăriei lipsite de rigoare”. Când dragostea însemna vals… Drumul Cellei spre sala de concert a început din primii ani de viaţă, într-o capitală tihnită: „Pe atunci Bucureştii era oraşul salcâmilor. Vegheau copaci bătrâni la fiecare poartă, legănând în aroma lor de primăvară casele joase. Curţile erau mari, grădinile răcoreau sfârşitul zilei, sub bolta de viţă se prelungea târziu taifasul, la lumina rotundă a felinarului de masă. Birjele cadenţau întunericul transparent al nopţilor negrăbite. Timp lent şi prielnic discuţiilor. Mahalalele se cunoşteau între ele, de la cele din centru până la periferie, unde ţâşneau ştrengarii ca ţânţarii, din gropile străzilor nepavate. Politica lega şi dezlega încrederea, dragostea se învârtea în ritmul valsului, frământările mărunte se amplificau prin convingere, gândurile, gesturile se cântăreau pe orizontul mândriei civice. Capitala României păstra în toată pulsaţia sa de inteligenţă cercetătoare o bunăvoinţă şi o sociabilitate de oraş provincial, cu strigătele oltenilor, purtând în pas de buestru coşurile pline cu legume şi fructe.” Studiile de pian şi le-a perfecţionat la Conservatorul din Bucureşti, după care a urmat un stagiu la Paris, oraş al muzicii ce a îndrăgit-o pe pianista din România la vremea când, în Franţa, a fi român însemna a fi compatriotul lui George Enescu. Definitorie pentru cariera ei de multe decenii este atitudinea de a nu-şi converti talentul în meserie. „Atunci când s-a înscris pe orbitele notorietăţii, nu şi-a fructificat gloria prin necontenite prezenţe pe podiumul de concert.” Muzica, limba supremă a inteligenţei Se poate spune că Cella Delavrancea a urmat îndemnul primit în copilărie de la Caragiale tatăl: „Era un mare cunoscător al muzicii. Nimeni nu mi-a vorbit despre Beethoven ca el. (…) Pe mină mă poreclise Aghiuţă. Mă ducea la pian şi mă ruga să cânt din autorii lui favoriţi, de câte patru-cinci ori aceeaşi bucată. Scanda fraza muzicală cu mâna lui fină, rămânea cu ţigareta în aer când îi plăcea ceva şi mă îndemna să cânt «cu gust şi cu pasiune». «Ăsta-i lucrul ce mai greu, Aghiuţă», spunea el, şi când era mulţumit, îmi săruta mâna.” Cu gust şi cu pasiune a cântat fiica cea mare a lui Delavrancea toată viaţa, călăuzită de un crez pe care ea însăşi l-a explicat astfel: „Muzica, cu puterea ei matematică, este graiul cel mai veridic al inteligenţei. Ea reproduce spiritul ideilor născute din senzaţii, esenţa ritmurilor naturii. Creează analogii mai evocatoare decât actele precise ale vieţii. Prin ea se adânceşte sensul tuturor faptelor, se adevereşte metafizica lucrurilor percepute de simţurile noastre. Ocean de nesfârşite expresii, lasă în amintire o uimire luminoasă ca dâra unei stele căzătoare, la fel de enigmatică şi distantă în substanţă şi fluiditate.” În preajma lui Enescu, Boulanger sau Lipatti Ceea care mai târziu avea să le fie profesoară lui Radu Lupu, lui Nicolae Licareţ şi lui Dan Grigoare deosebea două categorii de interpreţi: cei ce sunt „doar instrumentişti” şi cei care sunt „şi artişti”. Alegând mereu a doua cale, i-a fost parteneră lui George Enescu, pe care îl numerea „Suveranul muzicii”, în nenumărate concerte. L-a preamărit neîncetat şi l-a portretizat astfel în „Dintr-un secol de viaţă”: „Nu trăia pentru prezent. Explora veşnicia armoniei. Ca să lege în acest cult al frumosului ţara lui întreagă, a cutreierat-o în lung şi-n lat, a cântat în toate orăşelele, unde nu răsunase vreodată muzica clasică. Aceeaşi osteneală îşi dădea la Mizil, ca şi la Paris sau Londra.” Pe Dinu Lipatti l-a ascultat pe vremea când era adolescent şi i-a recunoscut imediat harul. Pe Furtwängler l-a considerat cel mai mare dirijor al secolului, iar pentru Casals, pe care l-a auzit în concert de mai multe ori, a avut admiraţia pe care ţi-o impune un geniu aflat pe „o treaptă de luminozitate, în pragul vizibilităţii. Planetar, radiază de atât de departe, încât nu ne mai poate încălzi.” În primăvara lui 1919, a trăit un moment esenţial, ca valoare simbolică: a concertat, împreună cu Nadia Boulanger (profesoara pariziană a lui Enescu) şi cu un bariton, la Catedrala din Reims, distrusă de bombardamentele germane, rămasă fără acoperiş. Ani mai târziu, a spus de ce nu a revenit niciodată la Reims: „În viaţa mea, am trăit cu intensitate clipa şi nu i-am întărit întotdeauna valoarea prin prelungirea cuvenită unei dezvoltări.” Cella Delavrancea a slujit muzica în credinţa că interpretarea înseamnă sensibilitate şi rigoare, emoţie şi luciditate. A predat mulţi ani la Conservatorul din Bucureşti, înainte să fie retrogradată într-un liceu, după venirea comuniştilor la putere. A fost sărbătorită la împlinirea a 90 de ani, când a invitat audienţa şi la centenar. Şi-a ţinut promisiunea şi a fost prezentă, ba chiar a şi cântat. Posterităţii i-a lăsat mai multe cărţi şi mărturiile celor care au cunoscut-o. Casa în care a locuit în ultimele decenii, de pe strada Eminescu, lângă Biserica Precupeţii Vechi, este azi restaurant chinezesc.
Posted on: Sat, 23 Nov 2013 12:46:58 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015