Cristi Puiu Regizorul distins în 2005, la Cannes, cu Premiul secţiunii „Un certain regard“ pentru „Moartea domnului Lăzărescu“, nu se teme de nimic în materie de cinema; îşi asumă direcţia artistică: „stau în capul meu şi mă uit la lume“. „Aurora“, cel mai recent lungmetraj al lui Cristi Puiu, spune „povestea omului care omoară“, iar eroul principal, Viorel, este interpretat de regizor. Premiera de gală a peliculei are loc mâine, de la ora 19.00, la CinemaPRO. „Inamicul numărul unu al filmului «Aurora», spuneai, e creierul spectatorului. De unde vine dorinţa de a schimba obişnuinţa publicului? Sunt cât se poate de realist: lucrurile astea nu pot fi schimbate. Însăşi schimbarea e un cuvânt care ne-a fost plimbat pe sub nas de când am înţeles - dacă am înţeles - ce înseamnă democraţia. A venit câte un preşedinte şi ne‑a spus: „Votaţi schimbarea!. Am votat schimbarea cel puţin de două ori şi nu s-a întâmplat nimic. Schimbarea nu există, e o ficţiune. Şi a devenit inamicul meu numărul unu. Vorbesc despre creierul spectatorului, fiindcă, în realitate, fiecare dintre noi trăim în propria ficţiune. „Aurora este o formă de a transmite asta? În urma unei documentări care a durat doi ani am observat cât de uşor ajungem să construim ficţiuni legate de un eveniment dat. Aşa a apărut întrebarea: „În ce fel s-ar putea spune în cinema că există filtre şi fiecare dintre noi trăim în propriul cap?. Povestea unui om care omoară mi s-a părut subiectul cel mai potrivit pentru a spune: „Iată, trecerea pe care o face un individ oarecare de la statutul de om aşa-zis normal, integrat social, la cel de criminal e un lucru despre care nu ştiu nimic. Nu mă interesa crima în sine, ci faptul că oamenii chiar cred că reuşesc să comunice unii cu alţii... Să înţeleg care sunt mecanismele subtile ale acestei iluzii. Şi tu, şi Corneliu Porumboiu, în ultimele filme, aţi fost interesaţi să descoperiţi o nouă estetică. Pentru o ţară ca România, care produce zece filme pe an, văzuţi din exterior păreţi nişte ciudaţi. În ceea ce mă priveşte, sunt, cum mi-a zis cineva, ca o pisică de apartament. Sunt foarte confortabil cu asta, nu-mi place să plec de‑acasă, îmi place să stau la mine-n pat! Asta implică şi un anumit tip de lene... O comoditate creativă. Nu ştiu dacă este creativă. Eu mai degrabă reacţionez decât acţionez. Şi pisica aia doarme pe dulap, dar dacă o zgândăreşti te zgârie. Sunt chestii care mă zgândăresc şi, la un moment dat, le răspund. Răspunsul sunt filmele mele. Dar e legat de asumare. Încerc să mă asum pe mine drept ceea ce sunt - cred că sunt! - şi să merg mai departe. Ai vorbit deseori despre curajul pe care trebuie să‑l aibă un autor şi despre absenţa lui la majoritatea cineaştilor români. În cazul tău, cum funcţionează acest curaj? Stau în capul meu şi mă uit la lume. Şi spun ce se vede de la mine din cap prin fereastra de la bucătărie. Şi din când în când mă întreb dacă e oare mai mişto să-ţi închei zilele reglându-ţi relaţia cu lumea asa cum o face un contabil atunci când calculează „intrările şi „ieşirile dintr-o firmă... Steinhardt avea dreptate când spunea că diavolul este un contabil. Existenţa noastră e o glumă. În primul rând trăim, şi de-aici toate problemele... Şi, trăind în interiorul comunităţii, apare tentaţia integrării şi reflexul mimetic. Şi poţi aluneca foarte uşor în ficţiunea propusă de celălalt. Ajungi la conformism şi, intrând în rândul lumii, dispari. Tu, un rebel, ai avut vreodată tentaţia de a te conforma? Nu tentaţia, dorinţa. Dorinţa de a aparţine unui grup, unei familii - da. „Aurora a fost prezentat în festivaluri, iar acum intră în cinematografe. Ţi‑e frică de contactul cu publicul „larg? Există câteva lucruri de care mă tem, dar ele nu sunt legate de cinema. Te enervează comentariile spectatorilor, îţi pasă de ele? Mă interesează, niciodată nu m-au enervat. Ţin minte că pe site-ul IMDb cineva scrisese despre „Moartea domnului Lăzărescu că e cel mai prost film din lume, „nici măcar să nu cumpăraţi DVD-ul!. „Ba nu, cumpăraţi-l şi daţi-i foc, un DVD mai puţin din acest gunoi e un câştig! Mi-a plăcut pentru că era onest. E frumos să faci balet, să citeşti nişte cronici care spun că filmul e mişto şi-atunci să-ţi reglezi şi tu percepţia şi, chiar dacă nu‑ţi place, să faci tot posibilul să găseşti măcar două lucruri care să-ţi placă fiindcă aşa e de bonton. Omul care comenta pe IMDb este mai aproape de film, chiar dacă a avut o reacţie brutală.
Posted on: Sun, 20 Oct 2013 02:54:59 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015