Cu multă vreme în urmă, în curtea unei gospodării, îşi ducea veacul un măr, un impunător pom fructifer. Băiatul fermierilor îşi petrecea zilnic ore întregi prin preajma acestuia, urcându-se în copac, savurând delicioasele fructe şi odihnindu-se la umbra binefăcătoare a acestuia. Se simţea atras şi ataşat de măr, jucându-se cu nesaţ şi nutrind o puternică afecţiune faţă de acesta. Astfel trecură anii… Într-o bună zi, tânărul sosi in fata mărului, dar de data această afişând o mutrişoară tristă şi plictisită. Vâzându-l supărat, mărul i se adresă: „Hai să te joci cu mine, aşa cum faci mai mereu.” „Nu mai sunt un copil, nu se mai cade să mă distrez cu crengile şi poamele tale.” – răspunse posomorât adolescentul – „Vreau să am diverse lucruri şi pentru asta am nevoie de bani,” conchise junele. După câteva clipe de tăcere, pomul reacţionă sugerându-i următoarele: „Regret, dar eu nu am bani. Însă, am suficiente mere. Aşa că, poţi culege toate fructele mele, le vinzi şi astfel vei dispune de suma necesară achiziţionării celor dorite.” Înseninat şi cu o faţă bucuroasă, tânărul tâşni şi recoltă toate merele existente, făcându-se mai apoi nevăzut. Zilele treceau şi feciorul nu se mai arătă prin preajma prietenului său fructifer. Datorită absenţei acestuia, copacul căzu într-o adâncă melancolie… Dar, după ani şi ani, reapăru băiatul devenit între timp bărbat în toată regula. Fericit, pomul i se adresă: „Ce mă bucur să te revăd! Hai să ne jucăm, aşa cum făceam pe vremuri…” „Nu am timp de distracţii.” – reacţionă feciorul – „Trebuie să am grijă de familia mea şi trebuie să le asigur un acoperiş deasupra capului. Dar, nu avem unde locui. Mă poţi ajuta?” Căzând pe gânduri, după câteva momente de tăcere, copacul îi spuse: „Îmi pare rău, dar eu nu am o casă să v-o dăruiesc. Dar, uite, poţi folosi crengile şi ramurile mele pentru a-ţi ridica o locuinţă pentru tine şi familia ta.” Zis şi făcut: omul tăie toate braţele copacului şi-l părăsi încântat de rezolvarea problemei lui. Şi de această dată mărul se simţi împlinit pentru că a reuşit, atât cât a putut, să-l ajute pe amicul său. Anii treceau şi pomul suferea din nou de singurătate, de absenţa celui drag. Dar, la începutul unei toride zile de vară, reapăru maturizatul său prieten. Mărul radia de fericire şi exaltat îl invită: „Hai, hai să ne jucăm ca pe vremuri…” „Îmbătrânesc,” – spuse omul – „Aş vrea să mă avânt în larg, să mă relaxez un pic. Dar nu am barcă să pot naviga. N-ai cumva tu una?” Fără să stea pe gânduri, mărul îşi oferi sprijinul obişnuit: „Uite, ia trunchiul meu şi făureşte-ţi o barcă. Astfel vei putea să ieşi la mare şi să fii fericit.” Ca de obicei, bărbatul trecu la acţiune şi disecă trupul pomului, dispărând, din nou, vreme îndelungată… Însă, după decenii, îşi făcu, în sfârşit, apariţia băiatul nostru ajuns la bătrâneţe. Copacul, parcă simţindu-se vinovat, îi adresă următoarele cuvinte: „Îmi pare tare rău, băiete, dar nu îţi mai pot oferi nimic. Nu mai rodesc fructe…” „Nici o problemă”, reacţionă interlocutorul, „nici eu nu mai dinţi ca să le pot mânca.” „Nu mai am nici trunchiul pe care te căţărai odată…”, continuă pomul. „Nu contează”, replică cel în vârstă, „sunt mult prea bătrân ca să mai pot urca.” „În acest caz”, reacţionă lâcrimând pomul fructifer, „nu-ţi mai pot oferi decât rădăcinele mele seculare.” „Adevărul este că, în acest moment, nu mai am nevoie nici eu de prea multe… Doresc doar un loc unde să-mi odihnesc oasele îmbătrânite.” – replică moşneagul. „Foarte bine! În acest caz, rădăcinile mele ostoite îţi pot oferi culcuşul cel mai comod pentru a-ţi obloji obositele oase ale tale.” Fără să stea pe gânduri, omul se întinse la poalele mărului, gazda bucurându-se printre lacrimi de ultimul posibil ajutor acordat… Această poveste se adresează nouă tuturor. Mărul este precum părinţii noştri. Copii fiind, ne făcea mare plăcere să petrecem mult timp jucându-ne cu mămica şi tăticul nostru. Maturizându-ne, părăsim casa părintească, revenind doar atunci când suntem la ananghie sau avem nevoie de sprijinul părinţilor. Indiferent de greutăţile sau suferinţele lor, părinţii vor fi mereu acolo pentru noi, încercând să ne dea totul doar pentru a ne vedea fericiţi şi împliniţi. Bănuieşti că tânărul nostru s-a comportat cu cruzime faţă de pomul fructifer, nu? Dar, în realitate, acesta este comportamentul nostru, al tuturora, faţă de proprii părinţi. Îi considerăm drept o sursă inepuizabilă, indiscutabil doar a noastră, fără să apreciem adevărata lor valoare… decât mult, mult prea târziu… Cu multă vreme în urmă, în curtea unei gospodării, îşi ducea veacul un măr, un impunător pom fructifer. Băiatul fermierilor îşi petrecea zilnic ore întregi prin preajma acestuia, urcându-se în copac, savurând delicioasele fructe şi odihnindu-se la umbra binefăcătoare a acestuia. Se simţea atras şi ataşat de măr, jucându-se cu nesaţ şi nutrind o puternică afecţiune faţă de acesta. Astfel trecură anii… Într-o bună zi, tânărul sosi in fata mărului, dar de data această afişând o mutrişoară tristă şi plictisită. Vâzându-l supărat, mărul i se adresă: „Hai să te joci cu mine, aşa cum faci mai mereu.” „Nu mai sunt un copil, nu se mai cade să mă distrez cu crengile şi poamele tale.” – răspunse posomorât adolescentul – „Vreau să am diverse lucruri şi pentru asta am nevoie de bani,” conchise junele. După câteva clipe de tăcere, pomul reacţionă sugerându-i următoarele: „Regret, dar eu nu am bani. Însă, am suficiente mere. Aşa că, poţi culege toate fructele mele, le vinzi şi astfel vei dispune de suma necesară achiziţionării celor dorite.” Înseninat şi cu o faţă bucuroasă, tânărul tâşni şi recoltă toate merele existente, făcându-se mai apoi nevăzut. Zilele treceau şi feciorul nu se mai arătă prin preajma prietenului său fructifer. Datorită absenţei acestuia, copacul căzu într-o adâncă melancolie… Dar, după ani şi ani, reapăru băiatul devenit între timp bărbat în toată regula. Fericit, pomul i se adresă: „Ce mă bucur să te revăd! Hai să ne jucăm, aşa cum făceam pe vremuri…” „Nu am timp de distracţii.” – reacţionă feciorul – „Trebuie să am grijă de familia mea şi trebuie să le asigur un acoperiş deasupra capului. Dar, nu avem unde locui. Mă poţi ajuta?” Căzând pe gânduri, după câteva momente de tăcere, copacul îi spuse: „Îmi pare rău, dar eu nu am o casă să v-o dăruiesc. Dar, uite, poţi folosi crengile şi ramurile mele pentru a-ţi ridica o locuinţă pentru tine şi familia ta.” Zis şi făcut: omul tăie toate braţele copacului şi-l părăsi încântat de rezolvarea problemei lui. Şi de această dată mărul se simţi împlinit pentru că a reuşit, atât cât a putut, să-l ajute pe amicul său. Anii treceau şi pomul suferea din nou de singurătate, de absenţa celui drag. Dar, la începutul unei toride zile de vară, reapăru maturizatul său prieten. Mărul radia de fericire şi exaltat îl invită: „Hai, hai să ne jucăm ca pe vremuri…” „Îmbătrânesc,” – spuse omul – „Aş vrea să mă avânt în larg, să mă relaxez un pic. Dar nu am barcă să pot naviga. N-ai cumva tu una?” Fără să stea pe gânduri, mărul îşi oferi sprijinul obişnuit: „Uite, ia trunchiul meu şi făureşte-ţi o barcă. Astfel vei putea să ieşi la mare şi să fii fericit.” Ca de obicei, bărbatul trecu la acţiune şi disecă trupul pomului, dispărând, din nou, vreme îndelungată… Însă, după decenii, îşi făcu, în sfârşit, apariţia băiatul nostru ajuns la bătrâneţe. Copacul, parcă simţindu-se vinovat, îi adresă următoarele cuvinte: „Îmi pare tare rău, băiete, dar nu îţi mai pot oferi nimic. Nu mai rodesc fructe…” „Nici o problemă”, reacţionă interlocutorul, „nici eu nu mai dinţi ca să le pot mânca.” „Nu mai am nici trunchiul pe care te căţărai odată…”, continuă pomul. „Nu contează”, replică cel în vârstă, „sunt mult prea bătrân ca să mai pot urca.” „În acest caz”, reacţionă lâcrimând pomul fructifer, „nu-ţi mai pot oferi decât rădăcinele mele seculare.” „Adevărul este că, în acest moment, nu mai am nevoie nici eu de prea multe… Doresc doar un loc unde să-mi odihnesc oasele îmbătrânite.” – replică moşneagul. „Foarte bine! În acest caz, rădăcinile mele ostoite îţi pot oferi culcuşul cel mai comod pentru a-ţi obloji obositele oase ale tale.” Fără să stea pe gânduri, omul se întinse la poalele mărului, gazda bucurându-se printre lacrimi de ultimul posibil ajutor acordat… Această poveste se adresează nouă tuturor. Mărul este precum părinţii noştri. Copii fiind, ne făcea mare plăcere să petrecem mult timp jucându-ne cu mămica şi tăticul nostru. Maturizându-ne, părăsim casa părintească, revenind doar atunci când suntem la ananghie sau avem nevoie de sprijinul părinţilor. Indiferent de greutăţile sau suferinţele lor, părinţii vor fi mereu acolo pentru noi, încercând să ne dea totul doar pentru a ne vedea fericiţi şi împliniţi. Bănuieşti că tânărul nostru s-a comportat cu cruzime faţă de pomul fructifer, nu? Dar, în realitate, acesta este comportamentul nostru, al tuturora, faţă de proprii părinţi. Îi considerăm drept o sursă inepuizabilă, indiscutabil doar a noastră, fără să apreciem adevărata lor valoare… decât mult, mult prea târziu…
Posted on: Sat, 21 Sep 2013 21:52:11 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015