George Sand, pe numele adevărat Amandine Lucie Aurore Dupin de Francneil, scriitoarea franceză, s-a născut la 01 iulie 1804, în Paris, şi a decedat la 8 iunie 1876, la Nohant (Indre). Era de o frumuseţe năucitoare, mică de statură, foarte brunetă, cu faţa prelungă şi ochi negri splendizi cu pleoape grele… A fost fiica unui nepot al mareşalului de Saxa, Maurice Dupindu Francueil, şi a unei femei de condiţie modestă, Sophie-Victoire Delaborde. Rămasă orfană de tată la vârsta de 4 ani, a fost crescută de bunica paternă la Nohant, în provincia Berry, iar la 13 ani a fost trimisă la o mănăstire din Paris. foto vebidoo.de Aici s-a cultivat, a învăţat să cânte la pian şi la harpă. La şaisprezce ani, s-a întors la Nohant. Primarul oraşului, Deschartres, i-a completat educaţia în felul său: a învăţat-o să călărească şi să vâneze. A încurajat-o pe tânără să îmbrace pantaloni şi să-şi pună bluza ţăranilor din Berry. Optsprezece ani era vârsta la care se măritau fetele de familie bună. Aurore îşi făcuse o idee deosebită despre căsătorie. După decesul bunicii, i-a fost prezentat un sublocotenent, Casimir Dudevant, un obişnuit al garnizoanelor şi tavernelor, de care s-a îndrăgostit şi cu care s-a căsătorit. A avut doi copii, însă şi-a părăsit soţul în 1831 şi în 1835 a divorţat legal, luându-şi cu ea copiii. Casimir Dudevant era un mare amator de fete uşoare din Cartierul Latin şi din tavernele de tot soiul. Militar brutal şi expeditiv, nu-i trecea prin minte că nu toate femeile se aseamănă cu cuceririle lui şi că, în special, soţia lui era foarte deosebită: o tânără de optsprezece ani, blândă, cultivată, visătoare, nu putea fi tratată ca desfrânatele. Pentru prima dată în braţele unui bărbat, George a fost zdruncinată, înspăimântată, scârbită. Mai târziu, i-a scris fratelui ei: Nimic nu e mai îngrozitor decât spaima, suferinţa şi dezgustul unei biete copile care nu ştia nimic şi se vede violată de o brută (…). Le creştem ca pe nişte sfinte, apoi le dăm ca pe nişte iepe tinere. Casimir, total inconştient, i-a reproşat tot timpul soţiei sale lipsa de senzualitate şi de zel! Simţindu-se înşelată şi neiubită, a căutat pasiunea în altă parte, în braţele unui scriitor foarte tânăr care abia urma să împlinească douăzeci de ani: Jules Sandeau. A devenit amanta lui. Şi din această legătură, prima nelegitimă, s-a născut un pseudonim care a rămas celebru: Sand. Sandeau cunoştea Parisul şi mediul lui literar. Aurore Dudevant, ca să-şi câştige existenţa, a început să picteze evantaie, paravane, tăvi. Dar această activitate îi aducea puţini bani. S-a gândit să scrie. În colaborare cu Jules Sandeau, a scris primul ei roman: Rose şi Blanche. Cartea a obţinut un anumit succes, dar purta o singură semnătură: Jules Sandeau. Aşa că s-a gândit atunci să scrie singură o carte în care să-şi expună ideile şi chiar revendicările. S-a pus pe lucru. Şi, într-o bună dimineaţă, a apărut un roman semnat de un autor necunoscut: George Sand. Acest roman se numea Indiana, carte care a avut un mare succes. A colaborat cu revista pariziană satirică Le Figaro pentru a-şi câştigă existenţa şi a scandalizat Parisul cu ţinutele bărbăteşti pe care le purta, cu obiceiul fumatului, intolerabil la acea vreme pentru o femeie, limbajul libertin şi aventurile sale. Un exemplu în acest sens a fost când, în ziua de 4 ianuarie 1831, a sosit la Paris cu diligenţa. Ceea ce o făcea să fie ciudată nu era nici vârsta, nici originea, ci mai degrabă ceea ce mulţi vedeau îmbrăcămintea ei caraghioasă. Bărbaţii se uitau ironici, femeile scandalizate. George purta pe cap o şapcă, era îmbrăcată cu o haină de catifea, pantaloni de vânătoare şi în picioare avea cizme, în condiţiile în care, în ajunul războiului din 1914, o femeie nu putea să se plimbe în costum de bărbat fără autorizaţia specială a prefectului de poliţie! Balzac, Alfred de Vigny, Stendhal, Sainte-Beuve, Flaubert au devenit prietenii micuţei din Berry, nonconformistei care de acum înainte îi va frecvenţa pe cei mai mari scriitori ai timpului. A început să fumeze ţigări, ţigări de foi şi chiar pipă. Îşi primea prietenii îmbrăcată în pantaloni şi cu un mic pumnal la centură. Într-o seară de primăvară a anului 1833, a fost invitată la restaurant împreună cu toţi cei care scriau la revista Revue des deux mondes. La capătul mesei, a remarcat un tânăr dandy orgolios, foarte preocupat de el însuşi şi, în special, de toaletă lui, cu un aer de afemeiat, care ar fi fost demn de dispreţ dacă nu ar fi fost foarte frumos. În plus, atunci când voia, nu era lipsit de spirit. Acest tânăr va inaugura seria marilor amanţi romantici ai lui George Sand: se numea Alfred de Musset. În decembrie 1833, cei doi îndrăgostiţi au plecat în Italia. Dar această călătorie, care trebuia să poarte la zenit dragostea lor, a luat o întorsătură rea. George Sand s-a îmbolnăvit: avea dizenterie. Musset, care visase un pelerinaj doar sub semnul dragostei şi al culturii, suportă rău această existenţa în camerele murdare ale hanurilor unde – scrie Jean Galzy – „o femeie gemând se ţară sau stătea întinsă pe unul dintre acele paturi improvizate, în mijlocul dezordinii bagajelor”. Lipsit de ocupaţie, dezamăgit, Musset rătăcea pe străzile Pisei sau ale Florenţei şi îşi petrecea timpul cu femeile uşoare. George Sand l-a dus la Veneţia. Musset s-a îmbolnăvit şi el. Medicul chemat să-l îngrijească s-a îndrăgostit de George. Musset şi-a dat seama şi s-a înfuriat. Marea pasiune sublimă s-a terminat că o farsă în stil italian. În martie 1835, George Sand şi Alfred de Musset s-au despărţit definitiv. Relaţia cu Alfred de Musset a inspirit-o pe scriitoare să scrie romanul Elle et Lui (1859). foto avagabonde.blogspot Şi-a presărat următoarele romane cu amănunte din viaţa personală, astfel au apărut Valentine (1832), Lelia (1833), Jaques (1834), Mauprat (1837). De departe, romanul Lelia s-a bucurat de un succes enorm, reuşind să cucerească inimile chiar şi a celor mai aprigi critici. Cine eşti tu? Şi de ce iubirea ta seamănă atâta durere în jur? De bună seamă că există în tine o taină îngrozitoare şi necunoscută oamenilor. Cu siguranţă că nu eşti o fiinţă plămădită din acelaşi lut şi însufleţită de aceeaşi viaţă ca noi! Tu eşti un înger sau un demon, dar în niciun caz o făptură omenească. De ce ne ascunzi cine eşti şi de unde vii? De ce sălăşluieşti printre noi, care nu te putem nici accepta, nici înţelege? Dacă vii de la Dumnezeu, vorbeşte-ne şi o să ne închinăm ţie! Dacă vii din Infern… Cum să vii tu din Infern? Tu, atât de frumoasă şi atât de nevinovată! Oare duhurile rele pot avea această privire divină, şi această voce armonioasă, şi aceste cuvinte care dau aripi sufletului şi îl înalţă până la scaunul de domnie al lui Dumnezeu? LELIA, mi-e teamă de tine. Cu cât te văd mai mult, cu atât te ghicesc mai puţin. Mă faci să mă clatin ca o corabie pe o mare de nelinişti şi îndoieli. Laşi impresia că te joci cu spaimele mele. Mă ridici până la cer şi mă calci în picioare. Mă porţi cu tine până în mijlocul norilor strălucitori pentru ca, apoi, să mă azvârli în bezna haosului! Mintea mea neputincioasă cedează, supusă la astfel de încercări. Cruţă-mă, Lelia! Ieri, pe când ne plimbam pe munte, erai atât de maiestuoasă, atât de sublimă, încât aş fi vrut să îngenunchez înaintea ta şi să sărut urma îmbălsămată a paşilor tăi. Când Hristos s-a schimbat la faţă, într-un nour de aur, şi, în ochii apostolilor săi, s-a arătat parcă plutind într-un fluid învăpăiat, ei s-au prosternat şi au spus: „Doamne, eşti cu adevărat Fiul lui Dumnezeu!”. Apoi, când nourul s-a risipit şi Profetul a coborât de pe munte împreună cu însoţitorii săi, ei s-au întrebat, desigur, cu îngrijorare: „Oare omul acesta, care merge cu noi, care vorbeşte ca noi, care va mânca împreună cu noi, este, aşadar, acelaşi cu cel pe care tocmai l-am văzut învăluit în văluri de foc şi strălucind puternic de duhul Domnului?”. La fel fac şi eu cu tine, Lelia! În fiecare clipă te schimbi la faţă înaintea mea, apoi te dezbraci de sfinţenie, pentru a redeveni asemenea mie, şi atunci mă întreb cu spaimă dacă nu eşti, totuşi, vreo putere cerească, vreun nou profet, Cuvântul încarnat încă o dată într-un trup de om şi dacă nu te porţi astfel pentru a ne încerca credinţa şi a-i deosebi, dintre noi, pe adevăraţii credincioşi! Dar Hristos, această măreaţă idee întrupată, acest tip sublim de suflet imaterial, era întotdeauna mai presus de natura umană pe care o împrumutase! În zadar a devenit om, nu s-a putut ascunde atât de bine încât să nu fie întotdeauna cel dintâi dintre oameni. Ceea ce mă îngrozeşte la tine, Lelia, este că, atunci când cobori din slava ta, nu mai eşti nici măcar la nivelul nostru, ci cazi cu mult sub noi şi dai impresia că nu mai cauţi să ne domini decât prin perversitatea sufletului tău. De pildă, ce altceva înseamnă ura aceasta profundă, de nestins, pe care o porţi speciei noastre? Oare se poate să-l iubeşti pe Dumnezeu cum îl iubeşti tu şi să-i dispreţuieşti cu atâta cruzime creaţiile? Cum se potriveşte acest amestec de credinţă sublimă şi de împietate învederată, acest avânt către cer şi acest pact cu Infernul? Încă o dată, de unde vii tu, Lelia? Ce misiune de mântuire sau de răzbunare înfăptuieşti tu pe pământ? Ieri, la ceasul la care soarele cobora în spatele gheţarului, muiat în aburi de un trandafiriu albăstriu, în vreme ce aerul călduţ al unei splendide seri de iarnă se strecura în părul tău şi orologiul bisericii îşi arunca dangătul melancolic în ecourile văii, atunci, Lelia, cum ţi-am spus, erai cu adevărat o fiică a cerului. Luminile blânde ale asfinţitului îşi dădeau ultima suflare asupra ta şi te înconjurau cu o aureolă miraculoasă. Ochii tăi, ridicaţi către bolta albastră, pe care abia se arătau câteva stele timide, ardeau ca un foc sacru. Eu, poet al pădurilor şi al văilor, ascultam şoapta tainică a apelor, priveam văluririle molatice ale pinilor fremătând uşor, respiram suavul parfum al violetelor sălbatice, care, în prima zi ceva mai blândă care se ivise, la prima rază palidă de soare care le îmbiase, îşi deschiseseră corolele de azur de sub muşchiul secătuit. Însă tu, tu nu te gândeai deloc la toate acestea; nici florile, nici pădurile, nici torentul nu-ţi atrăgeau privirile. Nici un obiect de pe pământ nu îţi trezea simţămintele, erai în întregime a cerului. Şi, când ţi-am arătat spectacolul vrăjit care se desfăşura la picioarele noastre, mi-ai spus, ridicându-ţi mâna către bolta diafană: „Priveşte-l pe acesta!” O, Lelia, suspini după patria ta, nu-I aşa? Îl întrebi pe Dumnezeu de ce te uită atât de multă vreme printre noi, de ce nu-ţi redă odată aripile tale albe, ca să urci până la el? Dar, vai! Când gerul care a început să muşte pe deasupra dumbrăvii ne-a silit să ne căutăm un adăpost în oraş, când, atras de reverberaţiile acelui clopot, te-am rugat să intri în biserică împreună cu mine şi să asişti la slujba de seară, de ce, Lelia, nu mi-ai întors spatele? De ce tu, care poţi înfăptui, fără îndoială, lucruri cu mult mai grele, nu ai făcut să se pogoare un nor care să-mi ascundă chipul tău? (…) foto pushkinpress În ziua de 10 octombrie 1837, George Sand a asistat la o serată muzicală la contesa Czosnowska. La pian se afla un adevărat magician, un tânăr înalt, blond, palid, timid, rezervat. Abia răspundea la întrebările ei. George era subjugată de arta acestui muzician-compozitor şi a încercat să-l revadă. Dar el era reticent şi chiar neatent. Tuşea mult şi suferea des de accese de febră. Până la urmă, George Sand a reuşit să-l convingă să plece în Sudul însorit unde ar fi putut să se trateze. Astfel, într-o dimineaţă, au plecat amândoi: George Sand şi Frederic Chopin. La sfârşitul anului 1838, în insula Majorca au ales o veche mănăstire abandonată, la Valdemosa, unde Chopin şi-a primit pianul şi a început să compună cu bucurie şi înflăcărare. Dar în ianuarie, chiar şi în Majorca, se întâmpla ca frigul să fie puternic, care a pătruns în clădirea prost încălzită. În loc să se vindece, Chopin s-a îmbolnăvit şi mai rău. Tuşea din ce în ce mai tare. Amanţii s-au întors în Franţa. George l-a dus pe Chopin la ea acasă, în Berry. Muzicianului i-a plăcut aici şi a compus câteva dintre cele mai frumoase sonate ale sale. George se purta faţă de el cu o grijă maternă. Şi au trecut aşa opt ani. Atunci, s-a petrecut o dramă în viaţa lui George Sand. Fiica ei, Solange, abia căsătorită, s-a întors împotriva mamei ei şi, folosindu-se de mii de intrigi, a reuşit să-i învrăjbească pe cei doi iubiţi, în noiembrie 1846, marele muzician a părăsit Berry-ul şi nu s-a mai întors. Un an mai târziu, murea murmurând: îmi spusese totuşi că nu voi muri decât în braţele ei. În ultimii ani de viaţă, i se spunea „buna doamnă de la Nohant”. Primea numeroşi prieteni care veneau cam de peste tot. Înţelesese că emanciparea socială a femeii trebuia să înceapă cu emanciparea politică. De aceea, după căderea lui Louis-Philippe, s-a angajat de partea Revoluţiei. Şi, când şi-a dat seama că aceasta va fi confiscată de Napoleon al IlI-lea, s-a retras, dezamăgită de acţiunea politică. La moartea ei, Flaubert a declarat: am plâns la înmormântarea ei ca un viţel (…) Ar fi trebuit s-o cunoşti aşa cum am cunoscut-o eu ca să înţelegi tot ce era feminin în acest mare om. scrieliber.ro/2013/07/01/personalitatea-zilei-george-sand/#ixzz2Xrg1ja8P
Posted on: Tue, 02 Jul 2013 05:54:21 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015