Hoţomanul de pisoi Liliana venea des la casa părinţilor ei, să petreacă câteva zile de vacanţă în linişte, retrăind amintirile tinereţii. Cel mai mult îi făcea plăcere să ia un şezlong, să-l ducă în livadă, sub pom şi să citească în tihnă cărţile ei preferate. Îşi lua adesea ce-i era mai drag, romanele lui Balzac, Proust, Hugo cu intenţia să le dea gata în vacanţă, însă, de cele mai multe ori operele marilor clasici rămâneau necitite. De data asta venise cu gănduri mari. Dar nu reuşi nici acum, să vedeţi de ce… … În acea livadă se întâmplau multe lucruri bizare care o sustrăgeau de la citit. În primul rând, observase că într-o scorbură de copac îşi făcuse cuib o păsărică frumos colorată, cu moţ roşu şi cu pene ca cicoarea. Nu era singură, avea pereche, şi cărau de zor pene, muşchi şi fire de iarbă uscată, să-şi zidească cuibul lor. Liliana lăsa semnul de carte la pagina unde rămăsese cu cititul, şi urmărea îndelung acea febrilă strădanie a micilor vietăţi pentru întemeierea unui cuib liniştit. Nu trecuseră prea multe zile, şi această muncă asiduă se încheiase. Se întâmplă, însă, ca în timp ce Liliana îşi lăsă cartea şi ochelarii pe pătură, în livadă, şi se duse în casă să-şi dreagă o cafeluţă şi să-şi ia pălăria cea largă, de soare, pe când se întoarcea la citit la umbra pomului, reveni tocmai la timp să prindă momentul când pisoiul ei, Mărgeluş, se urcase în pom deasupra cuibului, şi, curios să vadă ce era înăuntru, mârâia cu buzele răsfrânte şi colţii scoşi în afară ca de poftă a ceva ouşoare, sau chiar de cărniţă de pui. Atunci Liliana se supără rău de tot pe motănel, îi porunci să se dea jos din pom, îi trase o muştruluială binemeritată, şi-i interzise să mai urce în pom. Avea impresia că Mărgeluş al ei înţelesese care era treaba, şi că a doua oară nu va mai fi nevoie să-i spună acelaşi lucru. Mai trecură câteva zile, şi la cuibul din pom reîncepu o activitate febrilă de dute-vino, cele două păsări pereche plecau şi veneau de zor, hrănind puii lacomi din cuib cu insecte prinse în jurul casei. Liliana nu se putea sătura admirând munca harnică a păsărilor pentru odraslele lor. Semnul de carte în romanul lui Balzac cam stătea pe loc. După vreo două săptămâni, mai avusese loc un fapt nostim petrecut în livadă, atunci când ieşind din casă să mai citească sub pom din cartea neterminată de Balzac, Liliana văzuse pe Mărgeluş, la rădăcina pomului de sub cuib, jucându-se cu ceva. Tot întorcea ceva cu lăbuţa lui fină şi tot sărea în sus de bucurie, apoi se tăvălea prin iarba moale şi mătăsoasă. Când se apropie să vadă mai bine ce se întâmplă acolo, văzuse că jos era un mic pui de pasăre, încă golaş, cu cioc galben, care ţipa speriat. Pesemne, neastâmpărat, căzuse din cuib, iar părinţii săi ţipau cu disperate de pe ramurile pomilor din jur, văzănd duşmanul de motan jucându-se cu puiul lor căzut. Atunci Liliana luă de jos puiul, îl mângâie, apoi, urcând pe o scară, îl pusese înapoi în cuib, spre marea mulţumire a păsărilor părinţi, care, cu ciripitul lor melodios, parcă mulţumeau pentru salvarea progeniturii lor. După încă cinci zile, pe crengile pomului unde se afla cuibul, apărură cinci puişori firavi, supravegheaţi cu sfinţenie de părinţi lor. Livada se umplu de ciripitul lor vesel şi melodios, prin care parcă binecuvântau natura pentru dărnicia ei. Se-nţelege, Liliana nu mai avea spor la citit, semnul de carte rămăsese tot acolo. Cum era să se concentreze ea la Proust şi Balzac, dacă motănaşul ei, Mărgeluş, urmărea curios fiecare mişcare a păsărilor celor tinere din livadă. Dar privirile lui erau acum cât se poate de senine, şi nici nu mârâia pofticios la vietăţile de prin pomi!
Posted on: Fri, 19 Jul 2013 07:09:00 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015