Ia uitati ce fumoasa este si sinteza asta: De ce vedem feţe, cruci şi alte simboluri în cartofi, pâine, cer sau pete de cerneală? Pentru că suntem defecţi din proiectare, de-aia! Ei, hai, am vrut să spun că este efectul secundar inevitabil al unei tendinţe per ansamblu adaptative, care ne-a ajutat să supravieţuim, să nu ne mânânce ursul şi să găsim hrană în pădure. Căutăm tipare. Regularităţi. Legături, conexiuni între obiecte, evenimente şi idei. Şi le găsim. Ceea ce este minunat. Uneori însă le „găsim” şi acolo unde nu sunt. Iar dacă nu sunt, le inventăm. Ceea ce nu mai este la fel de minunat (decât dacă vorbim de apofeniile specifice creaţiei artistică), însă nici fatal, cum ar fi să nu le vedem atunci când există. Suntem într-o căutare continuă a paterni(ci)tăţii, termenul patternicity fiind introdus de Michael Shermer, a cărui carte „De ce cred oamenii în bazaconii” o poţi găsi în librăriile noastre. Din raţiuni evoluţioniste pragmatice este mai bine să vezi tipare acolo unde nu sunt decât să nu le vezi. De asemenea, găsirea legăturilor semnificative este şi expresia unei nevoi puternice a oamenilor. Aceea de sens. Şi de coerenţă. Gândeşte-te doar la felul în care ne reprezentăm propria viaţa ce pe o poveste. Ne construim identitatea sub forma unei naraţiuni între ale cărei momente există relaţii de cauză-efect, care are o anumită consistenţă internă şi un grad rezonabil de predictibilitate şi regularitate. Atunci când povestea se destramă, se de-construieşte sau devine incoerentă oamenii nu mai înţeleg ce li se întâmplă, se simt depăşiţi, fără resurse şi ajung la psihiatru sau, în cel mai bun caz, la psiholog. Care ce face? Îi ajută să resemnifice evenimentele, să regăseasca un sens (sau să îl construiască de la zero) pentru ca viaţa să devină din nou trăibilă. Este foarte posibil să creeze tipare şi conexiuni din nimic, pentru că în „realitate” există mai degrabă nediferenţiere, incoerenţă, acauzalitate (sau o cauzalitate ce ne este inaccesibilă, prin urmare fabulăm cu talent) şi, mai ales, nu există categorii. Dar odată ce ai reuşit să selectezi din această magmă indefinită anumite lucruri care contează deja ele devin valoroase pentru tine şi le poţi da un sens. Concluzia că nu ştii nimic generează o anxietate epistemologică (epistemological angst, vezi Duncan Pritchard şi Nagel) insidioasă pentru că aduce în prim plan problematici precum absurdul, valorile şi sensul vieţii. Este aproape imposibil să trăieşti fără sens, fără convingeri, fără regularităţi şi fără un minim sentiment al controlului. Şi chiar nu trăieşti aşa. Prin urmare…cauţi tipare sau, mai bine spus, le inventezi automat, le „vezi” şi, paradoxal, doar astfel îţi investeşti viaţa cu sens, având credinţe pentru care nu ai nici un temei, nicio justificare. Eşti nevoit să te încrezi, să faci un leap of faith după altul. by Fans Of Critical Thinking
Posted on: Tue, 12 Nov 2013 18:05:28 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015