˜ Intunericul... devenise parte din EL. Batranul nu mai astepta nimic, decat sfarsitul pe care regretabil il refuzase o data. Undeva, actiunile sale erau doar convulsiile muribunde ale unui suflet pierdut pe tarmul acelui imens OCEAN care il separa de EA. Mici stropi ratacind purtati de briza rece al noptii se contopeau cu obrajii sai uscati... acolo unde, candva, lacrimile sculptasera de-a lungul prea multor ani canioane sangerii inainte de a se revarsa pe pamant si a naste acel OCEAN... acel OCEAN al suferintei care separa acum doua tarmuri devenite intratat de indepartate, cel pe care se afla EL si cel unde se afla EA. ˜ Speranta sa disparuse la fel ca intreaga sa lume, submersa de apele involburate si intunecate ale unei vieti pe care nu a putut sa o inteleaga niciodata suficient. ˜ Alte fiinte isi intersectau uneori pasii cu EL, intalniri aleatorii... pe parcursul catorva farame de timp, umbre urmandu-si indiferente cararile propriilor lor vieti... estompandu-se apoi, uneori infricosate, in adancurile noptii, incapablile de a inteleage acele lucruri de dincolo de superficialitatea lumii lor alienate de excesul de dogme si preconcepții... si mai intotdeauna neputandu-l intelege nici pe EL. Pentru ca nimeni nu reusise inca sa priveasca in sufletul sau, sa vada ceea ce EL vedea, sa simta ceea ce EL simtea... ˜ Pentru ei ramanea doar o persoana obisnuita, simpla, inca tanara si fara a atrage o atentie deosebita. Si EL incerca sa ofere celorlalti exclusiv doar aceasta infima, insa familiara latura a sa, acea imagine reconfortanta, parte a acelei superficialitati omniprezente, intrucat erau atat de putini cei cu care isi putuse permite de-a lungul timpului sa imparta mai mult decat acea imagine cotidiana... ˜ EL nu mai astepta nimic... atunci cand simti ca tumultuosul OCEAN isi domolise din furia sa. Acel calm, care dupa atat de mult timp, se contura iar, nu facu decat ca frica din EL sa il cuprinda inca o data. Nu era prima data cand se intampla... si frica, devenita arborele sacru ce-l adapostea sub el, cu radacini hranindu-se din acel OCEAN al suferintei, stia asta... fiindca acolo, in acele momente de calm aparent, in sufletul lui se nastea acea intratat de inspaimantatoare si distructiva forta: SPERANTA. Fiindca de fiecare data cand SPERANTA inflori timita in sufletul lui, slabind acele ziduri de furie si ura incrustrate cu cele mai aprige blesteme ce il protejau, oceanul se napustise intr-o urgie groaznica... cu durerea si suferinta inundand nemiloase fiecare colt al sufletului sau, intotdeauna mai crude, mai distructive... ˜ Si acum acel calm se intampla iar... ˜ De aceasta data, prin prisma atator experiente trecute, EL se lupta sa ignore cum putu ceea ce se intampla, chiar daca sufletul sau implora de dincolo de ziduri sa i se mai deschida odata portile, sa mai lase o ultima data SPERANTA … ˜ Ratiunea din spatele sutelor de argumente incontestabile devenise atotstapana in viata lui, o viata pe care o ura intratat. Devenise prizonerul propriei sale vieti si orice gand avand in el SPERANTA ca intr-o zi sa o regaseasca, sa ii paseasca alaturi, sa redevina iar liber alaturi de EA devenise un taboo intre acele ziduri... ˜ Ramase tacut… privind la EA, asa cum facuse si pana atunci, zi de zi insa fara a mai spera sa intrevada ceva pe celalalt tarm. ˜ Iar intunericul ramasese omniprezent ca si tacerea sa… acea tacere glaciala, unde, arareori se auzeau, undeva pierdute, acele versuri susurate, aidoma unei tainice mantre, de sufletul sau ghemuit intr-unul din colturile din spatele acelor imense ziduri: “Fara tine nu sunt EU, am stiut asta mereu…”. ˜ Pierduse de mult notiunea timpului, cand acel ceva neasteptat se intampla… cand pe nisipul udat de valurile inghetate intrezari scrijelit acel “3.45 a.m.”. Acel nisip care curgea intotdeauna imperturbabil si amorf din acea eterna clepsidra a timpului prinse pentru prima data o forma si pentru o clipa, in acea noapte eterna EL nu se mai simti singur… ˜ Se trezise de putin timp si o cauta la fel ca intotdeauna cand se trezea. Ochii sai goi scrutau zarea... acea zare unde stia ca se afla EA, cand zari intrezari licarul. Cu privirea incetosata, incapabil sa isi creada ochilor, ceva erupse in sufletul sau... ceva care ii lipsise intratat, insa inainte sa inteleaga acel ceva, simti iar frica... fiindca stia ca putea fi o noua iluzie.. o iluzie intratat de reala incat suferinta ce avea sa urmeze avea sa spulbere tot ceea ce a mai ramas din EL, fiindca acolo in acea noapte pe care o considera a fi devenit eterna, pentru prima data intrezari LUNA... ˜ Nu avea curajul sa isi ridice privirea, ii privea doar reflexia tremuranda oglindita in apele ce pareau acum mai putin involburate. ˜ Totul in jurul sau incepu sa se transforme... iar intunericul paru pentru o clipa, a fi suferit prima sa infrangere… ˜ Atunci EL hotara sa ii scrie. ˜ Nu putea folosi simple cuvinte, intrucat isi dorea sa ii ofere mai mult decat un simplu si superficial raspuns. Nu isi putea permite absolut nimic superficial intrucat EA era prea importanta pentru EL. Tot ceea ce EL facea era o parte a respectului si dedicarii sale pentru EA. Nu avea nimic de ascuns fata de aceasta. Astfel, cuvintele deveneau mai mult decat simple caractere sub licarul acelei splendide LUNI… erau acea parte din EL pe care dorea sa i-o ofere - o ofranda de bun venit adresata LUNII... acea LUNA care acum il lumina pe cerul sau in noapte... ˜ Stia ca LUNA in fapt era doar un astru rece si lipsit de stralucire, insa dincolo de aceasta stia ca era un mesager… fiindca acea lumina siderala pe care o adusese cu ea si cu care il invaluia acum, ii fusese oferita SOARE, de acel SOARE care ii lipsea intratat. Aceasta LUNA era acel semn ca acolo undeva, de cealalta parte era EA, ca acel SOARE in jurul caruia orbitase din clipa cand ii intalnise prima data stalucirea, exista. ˜ Iar aceste cuvinte erau ceea ce EL, un simplu muritor, putea sa ii ofere de acolo, de departe, acesteia, pentru ca EA sa poata privi in sufletul sau. Erau un sincer pas spre EA… de pe celalat tarm al acelui imens ocean, aproape imposibil pentru de a fi traversat de orice muritor. ˜ Candva, cineva, inaintea lui, reusise sa paseasca pe apa… Si tot ce a avut nevoie pentru a putea face asta a fost… credinta… acea credinta pe care EL si-a pierdut-o cu ani in odata cu acel diluviu… ˜ Insa EL stie ca acea LUNA, daca este REALA, este acel pas pe care undeva acolo, EA l-a facut spre EL… un act de credinta si enorm curaj in acele circumstante, demn de cel mai sincer respect si admiratie, un act care confirma ca alegerile EI in A FI din perioada precedenta fusese tot pentru EL. Si toate acestea au fost ceea ce pentru o clipa a ingenunchiat frica, intunericul si suferinta din lumea lui… pentru o clipa nu s-a mai simtit pierdut si singur… si acea clipa nascu acest pas al lui… aceste randuri. ˜ Intelesese ca ceea ce v-a urma va fi o calatorie in necunoscut, pe acele taramuri necartografiate inca de nimeni si ii era frica, si poate si EI ii era la fel de frica… insa stia ca, cu EA alaturi nimic rau nu se putea intampla si indiferent cat de mari ar fi dificultatile si obstacolele intalnite se vor descurca intotdeauna, ca oricat de departe vor ajunge, se vor simti mereu acasa si isi dorea ca EA sa stie ca EL va face tot ceea ce ii sta in putere sa fie bine, ca, chiar daca acum nu i-a mai ramas mult in aceasta viata, acel putin il va imparti mereu cu EA si va face ca acel putin sa fie mai mult decat si-ar putea EA dori vreodata. ˜ Acolo undeva, in acea nesfarsita noapte, pasind pe intinsul ocean, batranul lasa in urma zidurile cenusii si urma LUNA… acolo undeva, EL astepta sa o intalneasca... fiindca dincolo de EA nu mai era nimic in viata sa... ˜ Unde si cand?… … este ceea ce EL asteapta ca EA sa ii spuna.
Posted on: Sat, 19 Oct 2013 23:00:26 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015