Nicolae Steinhardt Mila, stare sufletească întru totul superioară, e de fapt un simţământ divin-omenesc. (Nu ne spun Scripturile că izvorul ei este la Dumnezeu?) Sălăşluieşte în spaţiul intermediar dintre cer şi pământ, acolo unde sentimentul şi raţiunea, abstractul şi concretul, semnificantul şi semnificaţia încă nu s-au despărţit, în zona cu totul inefabilă şi apofatică unde se combină însuşiri ca bunătatea, iubirea, altruismul, răbdarea (căci se cere să ai răbdare de a lua în consideraţie spusele sau plângerile altcuiva), atenţia (căci e nevoie de atenţie, samarineanul nu trece zorit şi fără a ţine seama de ce se petrece în jurul său), sensibilitatea (samarineanul se vede pe sine în locul celuilalt, judec, hotărăşte şi acţionează întocmai ca omul rănit), conştiinţa vie a frăţiei care ne leagă în clipe grele de aproapele nostru, sensibilitatea conştiinţei (care l-ar mustra întotdeauna pe samarinean, care nu i-ar mai da tihnă dacă pretinde că nu vede, dacă îşi caută scuze spunându-şi că nu are, zău, timp de pierdut, că se va găsi totuşi cineva, mai puţin prins de treburi ca el, să aibă grijă de acest biet om de care fireşte îi pare foarte rău dar nu poate, zău nu poate, să-şi lase baltă neguţătoriile şi să-i consacre, Dumnezeu ştie câte ceasuri şi din pricina căruia să se bage în tot felul de belele, dandanale şi încurcături: oblojeşte-l, transportă-l, cară-l, găseşte-i un adăpost, o îngrijire, fără a mai socoti şi cheltuiala care se prea poate să nu fie deloc mică, să se ridice la sume însemnate care cine ştie dacă îi vor fi restituite vreodată…
Posted on: Wed, 06 Nov 2013 07:15:05 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015