Plângerile lui Ieremia Această carte nu indică numele celui care a scris-o. Prima dovadă asupra scriitorului ei se găseşte în introducerea adăugată de cea mai veche traducere existentă, Settanta, unde citim: “Şi după ce Israelul a fost dus în sclavie şi Ierusalimul a rămas pustiu, Ieremia profetul a fost neconsolat şi a plâns Ierusalimul în aceste plângeri şi, cu inima amară, suspinând şi gemând, a spus”. Talmudul iudaic, care cuprinde cele mai antice tradiţii, spune: “Ieremia şi-a scris cartea, cartea împăraţilor şi Plângerile”. Că Ieremia a fost scriitorul plângerilor pare a fi adevărat deoarece 2 Cronici 35:25 face menţiunea plângerilor sale asupra morţii lui Iosia, care totuşi nu trebuie cofundat cu cartea canonică a Plângerilor, despre care vorbim acum. Cine era oare mai calificat decât Ieremia pentru a scrie această carte care plânge asedierea şi căderea Ierusalimului şi exilul care i-a urmat? Ea a fost desigur compusă de un martor ocular al calamităţii plânse. Cuvintele şi frazele Plângerilor aduce dovada că Ieremia este scriitorul lor, deoarece sunt multe similitudini de limbaj şi de stil cu cartea profetică care poartă numele lui Ieremia. Din toate aceste motive, versiunile moderne ale Bibliei dau cărţii, corect, titlul “Plângerile lui Ieremia”. Unii au susţinut că Ieremia ar fi scris această carte pentru moartea împăratului Iosia. Dar conţinutul său descrie atât de perfect şi viu ororile, pedepsele şi suferinţele asediului şi căderii Ierusalimului, încânt demonstrează cu claritate că în legătură cu aceste tragedii şi calamităţi naţionale s-au ridicat dureroasele sale plângeri. Din puternicele sale emoţii manifestate şi din viaţa scenelor povestite pare evident că profetul şi-a scris plângerile la puţină vreme după căderea cetăţii, când îngrozitoarele evenimente erau încă vii şi clare în minte. Cartea e împărţită în 5 capitole, care sunt 5 poeme, 5 cântece funebre, complete în ele însele. Capitolele 1, 2 şi 4 conţin 22 versete, fiecare dintre acestea începând cu o literă diferită a alfabetului ebraic. Astfel, cele 22 versete încep cu cele 22 de litere ale alfabetului ebraic, în ordine alfabetică. Deci, aşa cum am învăţat în lecţia Psalmilor, aceste poezii sunt poezii alfabetice sau acrostihuri. Capitolul 3 urmează şi el această regulă, dar în el trei versete consecutive încep cu aceeaşi literă ebraică, şi astfel sunt aranjate alfabetic 66 de versete (ca psalmul 119, numai că psalmul are 8 versete consecutive care încep cu aceeaşi literă, în loc de trei). Deşi capitolul 5 are 22 de versete, în construcţia sa nu e urmată ordinea alfabetică. Curentul emoţiilor curge cu putere şi profunzime în aceste poeme minunate. După întoarcerea israeliţilor din captivitate, această carte era citită în fiecare an, în a 9-a zi a celei de-a 5-a luni (Ab), iar mult după aceea pelerinii iudei pronunţau unele din versurile sale lângă Zidul Plângerii al actualului Ierusalim. Ultimul capitol al cărţii lui Ieremia narează evenimentele istorice din care rezultă cele cinci cântece funebre ale Plângerilor. Este vorba despre fundamentul istoric al cărţii Plângerilor. Exclamaţia iniţială a plângerii deplânge dezolarea: “Vai, cum stă părăsită acum cetatea aceasta atât de plină de popor altă dată!” (Pl. 1:1) Plângerile înlăcrimate pun în comparaţie tristul contrast şi, povestind istoria calamităţilor care au lovit Sionul altă dată atât de voios, poemele aprofundează mereu descrierea asediului şi a căderii Ierusalimului în 607 î.H. Iuda a mers în captivitate, a locuit printre păgâni, a fost persecutat neîncetat, în timp ce Sionul gemea pustiu. Cauzele calamităţilor sunt, evident, numeroasele păcate; dreptatea lui Iehova în a permite căderea cetăţii rebele este dureros recunoscută. Dar plângerile se ridică împotriva precedenţilor prieteni transformaţi în duşmani în vremea calamităţii, şi care s-au bucurat de căderea ei. Dacă ar putea răutatea lor să ajungă înaintea lui Iehova, iar asupra capului lor să cadă aceeaşi răsplată! - 1:2 - 22 O revelaţie majoră este, în al doilea poem, sau capitolul 2, distrugerea prin care Sionul a fost distrus. Ea provenea de la însuşi Iehova; furia lui era ca un foc revărsat pentru a-l pedepsi pe rebelul Israel. El a distrus sanctuarul său, unde adevărata adoraţie fusese înlocuită cu ceremonii păgâne şi rituri idolatre; au fost dărâmate zidurile lui şi sparte porţile lui, care altă dată îi opreau pe duşmanii înarmaţi; profeţii nu mai aveau nici o viziune de la Iehova, ci doar imaginaţiuni confuze şi vanitate; ei nu deplorau păcătoasele acţiuni ale cetăţii şi nu au împiedicat captivitatea; rezultatul a fost că duşmanii său au înfrânt-o şi au bătut-o, ridic4nd capul deasupra distrugerii ei. în timpul asediului, foametea le lua vieţile; copiii înfometaţi căutau hrană la mamele lor înfometate şi nu erau săturaţi, ci erau ei însuşi mâncaţi de cele care le dăduseră viaţă. Sabia cuceritoare îşi ia tributul de sânge prin numărul incalculabil de morţi risipiţi pe uliţă. Corpurile lipsite de viaţă răsfirate peste tot arată că doar foametea, boala şi spada au avut cu ce se sătura. Capitolul 3, scris la persoana I, îl prezintă pe Ieremia, care îşi declară durerea şi se roagă pentru fiii Ierusalimului. El îşi plânge propriile calamităţi, dar exaltă mila şi compasiunea lui Dumnezeu. Aceste atribute divine fac suportabilă durerea, care va dispărea repede din viaţa celor care speră şi-l aşteaptă răbdători pe Iehova. în tot acest dezastru, dreptatea nu a fost violată, iar profetul întreabă cu insistenţă: “De ce să se plângă omul cât trăieşte? Fiecare să se plângă mai bine de păcatele lui.” Remediul e acesta: “Să luăm seama la umbletele noastre, să le cercetăm şi să ne întoarcem la Domnul.” Este prounţată o rugăciune de eliberare, care pare să fie vremea în care persecuţiile împotriva lui Ieremia erau mari, vremea în care a fost aruncat în puţ. Din adâncimea puţului, rugăciunea lui urcă la Iehova în ceruri, iar eliberarea vine. Ieremia imploră ca persecutorilor să le fie dată o pedeapsă pe măsura faptelor lor, acest lucru însemnând, desigur, într-un sens mai larg, că persecutorii Sionului vor fi distruşi. Capitolul 4 reproduce gândurile din capitolele 1 şi 2, dar contrastul între slava precedentă a Sionului şi condiţia sa actuală demnă de milă e expusă cu multă putere. Splendidul aur al sanctuarului marelui templu este distrus, iar marile clădiri şi ziduri sunt rase de la faţa pământului. Actuala foamete este pusă în contrast cu abundenta prosperitate a trecutului. Acţiunile păcătoase ale cetăţii sunt menţionate din nou; se face referire la inutilul său apel făcut Egiptului pentru ajutor, iar cele două versete finale vorbesc împotriva Edomului pentru bucuria sa la căderea Sionului, amintindu-se Edomului că aceeaşi cupă amară a mâniei va ajunge şi la buzele sale. Capitolul 5 şi ultimul deplânge soarta nefericită a Sionului în captivitate şi pustietate şi constituie o rugăciune sau invocare a lui Iehova pentru obţinerea libertăţii. Sunt amintite torturile şi abuzurile suferite sub mâna duşmanilor persecutori şi cum a fost bucuria sufocată de durere. Se ridică ruga ca Iehova să nu-i uite şi să nu-i abandoneze pentru totdeauna, să se întoarcă la ei şi să le dea din nou zile ca acelea trecute. Dar se pare că cuvintele finale ale poemului au fost spuse cu un ton de resemnare: “Să ne fi lepădat Tu de tot, oare, şi să Te fi mâniat Tu pe noi peste măsură de mult?” Restaurarea este foarte îndepărtată şi depinde de mila lui Dumnezeu.
Posted on: Wed, 07 Aug 2013 04:09:11 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015