REVOLUŢIA CONŞTIINŢEI Mai mulţi oameni vor fi de acord că lumea contemporană e imprevizibilă, neliniştită. E starea unui impas social intuit care exprimă o necesitate urgentă de schimbare a viziunii omului. Aici, e o Criză globală a conştiinţei care se analizează oriunde în lume ca fenomen natural, apocaliptic, supus unei forţe externe independente de om. Toate metodele practice ale ştiinţelor moderne nu găsesc metodologiea calmării de spirite, diminuării depresiei şi stresului social (peste 30 %, conform datelor oficiale), ori explicaţia cauzei diminuării nivelului de intelect la elevi şi studenţi. Necesitatea unei noi teorii sociale e la ordinea de zi, iar apariţia ei ar explica şi cauza dispariţiei acelor civilizaţii dezvoltate care au trăit de până la noi. Această nouă teorie va avea al său început formulat pe acelaşi fundamant cognitiv al teoriei cunoaşterii ştiinţifice şi se va numi „Teorie a ştiinţelor complementare”, o teorie suplementară, paralelă, integratoare de cunoştinţe. Complementaritatea e raportul natural dintre oricare lucruri din natură. Cea ce e contradictoriu e şi complementar, iar cea ce e complementar e paşnic, viabil, veşnic. Complementaritatea e oriunde în jurul nostru, noi trăim în ea ca peştele în apă acceptând echilibrul mediului naturii. Deci, contradicţia dialectică, formulată de om şi folosită ca bază idiologică în dezvoltarea socială a lumii actuale e activă ca domeniu subiectiv, modifică egocentric natura şi, deaceea, prin metodele ei practice nu e posibil de exclus antagonismul, războaiele. Omul întotdeauna a trăit într-un coridor lung de contradicţii, între un bine şi un rău. Poziţia sa el şi-a determinat-o subiectiv, fără a ţine cont de echilibrul naturii şi societăţii, complementarităţii. Legea contradicţiei, copiată de la natură în calitate de Lege universală a conflictelor, a dezvoltat economia, politica şi cultura de până la cel mai înalt grad posibil. Globalizarea economică şi financiară e în desfăşurare deplină. Aceasta e o necesitate conştiintizată, numai că, în proiectul ei omul este inclus în calitate de uniealtă, instrument tehnic. Astăzi vedem o manifestare a impasului social, o Criză a conştiinţei. Conştiinţa, însă, nu poate fi dirijată decât raţional, ea aparţine naturii libere prin complementaritate. Aşa, alături de Contradicţie, lege a conflictelor, motor al progresului social, se auto abordează legea universală Complementaritatea, teoria ei, raportul dintre oameni, relaţia naturală conştientizată a lucrurilor, un indice al echilibrului social. Paralelismul acestor două Legi (Contradicţia şi Complementaritatea), evidenţiat în teoria nouă a ştiinţelor complementare, se integrează într-o viziune unică, comună, generalizată. (Dacă, acest paralelism e însuşit la timpul oportun). Dacă contradicţia e le ordinea de zi -”Viaţa e luptă!”, apoi, complementaritatea e fondată pe încrederea acordată persoanelor mai avansate spiritual sau pe credinţa în divinitate. Astăzi, localizarea gândirii umane în domeniul permanent al conflictelor e temporară, fluctuativă, nesigură şi a devenit deosebit de stresantă, iar criza încrederii în persoane e majorată prin accesul nelimitat la informaţii neconturate, instabile, false, greşite. Pentru a fi diminuat stresul, e nevoie de un fundament logic şi raţional al formelor de gândire. Anume, un astfel de fundament spiritual ne lipseşte. Localizarea cunoştinţelor omului, adică a spiritului raţional, între cele două limite de existenţă posibilă (bine-rău) e strict personală, dar, e posibilă şi localizarea paralelă a limitelor admise, astfel, ca forma lor să fie standardizată, să fie formulată generalizat prin o constrângere logică şi convenientă a omului sănătos, o constrângere etică, naturală, obţinută prin convingeri proprii libere acceptate ca axiomă, la dorinţa oricarei persoane. Teoria ştiinţelor complementare însuşită la timpul oportun, organizează un comportament personal echilibrat, decent şi de lungă durată. Astfel, amplitudinea fluctuaţiei gândirii în limitele unei activităţi complementare, conştientizată, e mai puţin supusă suferinţelor sufleteşti. Noua teorie a cunoaşterii e univesală. Ea nu este o invenţie a autorului şi a existat oricând la nivel intuitiv, iraţional. Anume, în modul iraţional, intuitiv ea e folosită de toate religiile lumii. Meritul autorului e în evidenţierea ei în formă raţională, conştientizată ca Origine, început al cunoaşterii ştiinţifice. Această conştientizare se manifestă prin trunitarism, prin sincronizarea instrumentului de cunoaştere, limba de comunicare, cu realitatea obiectivă tridimensională, natura –mamă. Prin limba română, o limbă cu rădăcini adânci, antice, se evidenţiază tragedia apocaliptică a civilizaţiei noastre. Civilizaţia noastră ar putea să dispară. Mişcarea ei pe un drum spre nicăieri, cu „un surplus de oameni” declarat, cu „lipsă de energie şi apă”, are toate şansele de a genera un viitor „logic” bazat pe politici de diminuare fizică oficială a populaţiei. Ştiinţa modernă, nu poate genera teorii noi de viaţă socială echilibrată, dat fiind faptul, că fiecare savant e implicat intens, prin legea dialecticii tradiţionale, în programe egocentrice, e crescut în ramele unei mentalităţi de om cuceritor, vânător. Astfel, Educaţia omului Nou, poate începe numai de jos, de ACASĂ, de la recunoaşterea lipsei în sferele de sus ale Educaţiai, al unui aparat de gândire spaţială, generalizat. Criza globală a conştiinţei, depresia şi stresul impune căutarea metodologiei cunoaşterii de Sine însuşi la nivel personal, ne autorizat. Crearea unui astefel de aparat al gândirii noi e fondată pe o logică generalizată, care e de necombătut. Primul om, care a folosit această expresie a fost filozoful român Ştefan Lupaşcu. Civilizaţia noastră a generat mai multe ştiinţe complementare. Astrologia, o ştiinţă paralelă Astronomiei, e fondată pe cunoaşterea intuitivă, iraţională şi a apărut până la apariţia ştiinţelor astronomice. Acelaşi paralelism îl vom găsi între ştiinţele exacte şi cele umanitare, între ştiinţa ordinară, obişnuită şi ştiinţele religioase sau esoterice. În toate aceste exemple se vor găsi cuvintele cheie „a crede” şi „a şti” prin care caracterul contradictoriu sau complementar al ştiinţelor date se manifestă. Teoria ştiinţelor complementare le totalizează pe toate în două categorii: ştiinţe ordinare, raţionale şi ştiinţe religioase, intuitive, iraţionale, de credinţă. Câmpul cunoaşterii umane a fost iniţiat pe cunoştinţele intuitive, informaţia primă. Religiile au promovat credinţa care a adus asemănările omului într-un comportament social adecvat naturii-mamă. Ştiinţa de pe atunci era folosită pentru însuşirea şi practicarea ritualului religios, un procedeu al cunoaşterii noi, intuitive, iraţionale şi numai personale. Deosebirile dintre oameni erau şlefuite, oricum, prin credinţă. Cuvântul „a şti”, o noţiune a informaţiei secunde, era ocolit ca îndoielnic. Apariţia ştiinţei ordinare, ca domeniu al cunoaşterii bazat pe practică, prin experimentare a adus folosirea frecventă a cuvântului „a şti”, neluând în seamă că excluderea cuvântului „credinţă” a adus derivata lui „încredere”. Această „încredere” a iluzionat conştient şi grav lumea. De exemplu, înconjurul pământului l-au practicat puţini oameni, dar, fiecare din noi, „ştie”, prin încredere (iraţional), că pământul este un glob. Astfel, domeniul cunoaşterii raţionale e falsificabil, deoarece ştiinţa ordinară e bazată pe încredere. Mai mult, Practica ei, experimentul aparţine unei cunoaşteri secunde, imperfecte, iar descoperirile noi o perfectează incontinuu ne atingând perfecţiunea dorită. Dacă practica din domeniul ştiinţelor exacte e relativ constantă şi posibilă repetării, apoi practica socială se află mereu în colizii, crize nesupuse programărilor orgoliului ştiinţific uman. Trăim numai odată. Cum de raţionalizat cunoştinţele noastre despre societate? Analiza paralelismului cuvintelor „a crede” şi „a şti”, ne va aduce la întrebarea despre locul, unde aceste noţiuni coincid, sunt identice, constante. Aici, câmpul actual al cunoştinţei noastre, un singur fragment ales din cele două acceptate oficial, materialism sau idealism, se va lărgi („cuvântul” lui Isus va începe să „încăpă” în noi) deoarece constantele universale, numerele şi cifrele puse la baza existenţei noastre sunt axiome pe care le putem analiza sistemic ca elemente ale credinţei şi ştiinţei, ambele raţionale. E necesar de „văzut” aceste lucruri la nivel propriu, personal, de a percepe acel început al cunoaşterii pe care îl vom numi Origine a cunoştinţelor. Dacă Educaţia contemporană se ocupă cu diferenţierea oamenilor prin cunoştinţe, apoi aceste cunoştinţe sunt subiective, secunde, lipsite de originalitatea lor, de informaţia primă a naturii. Astfel, folosind informaţia secundă despre lume apare întrebarea despre instrumentul cunoaşterii noastre, limba de percepere şi comunicare, un aparat formulat prin un acord dintre oameni, din convenienţă. Anume, prin acest instrument al cunoaşterii se aduc logici de fier devastatoare de viaţă socială, se fac diferenţieri extremizate, religioase şi sociale. Teoria ştiinţelor complementare ne evidenţiază Constanta universală, numărul 105. Ea se găseşte în spaţiu, plan (o paralelă a constantei Pi), structura materiei (apa-izvorul vieţii), energie (constanta lui Dirac), compoziţia Universului. E momentul oportun de a pune problema cercetării acestei Constante în biologie, psihologie şi în ştiinţele sociale ale omului. Teoriea ştiinţelor complementare ne prezintă ştiinţele de origine, axiome care exprimă teoria actuală a cunoaşterii ştiinţifice ca Început universal imperfect (la alegere: materialism ori idealism). Acest element central al structurii spaţiale a cunoştinţelor „moderne”, nu este şi axiomatic, adică, adecvat naturii-mamă. Astfel, prin complementaritate, teoria cunoaşterii ştiinţifice, epistemologia, obţine un punct de reper, o teorie nouă paralelă, fondată pe axiome, constante universale şi dogme. Aici, esenţa cunoaşterii noastre se întregeşte, devine descrisă dual, din ambele părţi, şi se manifestă structurat prin noţiunile contradictorii „a şti” şi „a crede”, iar ele (anume, aici) coincid, sunt identice. Noua teorie a cunoaşterii prin folosirea gândirii spaţiale, ne evidenţiază originea cunoştinţelor, cunoştinţe, care nu pot fi ocolite din cauza că ele nu sunt, încă, recunoscute de înaltele autorităţi statale. Se ştie, că Statul e un aparat represiv, iar servitorii lui sunt obligaţi de a ţine adepţii săi în supunere. Deaceea, problemele revoluţiilor sociale se află mereu în vizorul lor. Analiza acestei teorii la nivel înalt mai degrabă e politică decât ştiinţifică.(E preparat poporul nostru pentru a cunoaşte adevărul sau el mai preferă, încă, o viaţă tutelată, iresponsabilă, sub un tătic respectat?) Se crede, că Revoluţia Conştiinţei e un proces social care va merge de la sine însuşi pe cale naturală, la nivel intuitiv, însoţită de frică şi control total electronic. Arătând pericolul unei astfel de abordări, teoria ştiinţelor complementare propune cunoaşterea de Sine însuşi ca cunoaştere a formei de însuşire a cunoştinţelor proprii. Aceasta e o revoluţie personală, intimă. Conştiinţa conţine multă intuiţie, iar Cunoştinţa foloseşte numai cunoştinţe raţonale, raţiunea pură. Criza actuală a Conştiinţei e o criză a credinţei în puterile proprii, iar o Credinţă are nevoie de o Cunoştinţă puternică, predecesor al Conştiinţei Supreme, o trezire raţională. Aici, se va propune re-vizionarea cunoştinţelor iluzorii, deseori mincinoase. Acestea sunt ştiinţele sociale şi nicidecum cele exacte. Aici, în ştiinţele exacte, există geja un aparat conceptual lexicologic sincronozat cu realitartea obiectivă a lucrurilor naturale, complementare. Cunoaşterea realităţii obiective şi sociale e dreptul oricărui om şi nu poate chema pericol statal, doar, decât o angajare (poate, nedorită de cineva) în procesul social de perfecţionare a societăţii viitorului. Revoliţia Cunoştinţei e la ordinea de zi a tineretului modern. Părinţi !!! Daţi copiilor voştri, cheile cunoştinţei! Din “Biblioteca Ştiinţelor Complementare” - sistem axiomatic de cunoştinţe, paradigmă a cunoaşterii.. Autor - Victor Deleu.
Posted on: Mon, 02 Dec 2013 07:44:43 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015