Spre China din Mogoşoaia 15 Strada cu 100 de restaurante Reuşisem să învăţ să spun câteva cuvinte:sie-sie-mulţumesc, budum-nu înţeleg, vo suiao-trebuie, măio-nu se poate. Acel vo suiao, adică trebuie, am priceput că adesea, în faţa unui chinez este un argument forte în a răspunde la o cerere. Feţele zâmbitoare ale oamenilor întâlniţi pe stardă îmi dădeau o stare de bine. În bucureşti oamenii sunt încruntaţi, preocupaţi, mofluzi. Am remarcat adesea oamenii salutându-se pe stradă, oameni chiar înaintaţi în vârstă, care afişau o mină aproape tinerească în atitudine. Nici nu sut sigur că se cunoşteau toţi între ei. Şi ce dacă nu se cunoşteau? La Ţănărei nu salutai pe toată lumea pe principiul că cel care merge salută, cel care este mai tânăr salută, cel care vede primul pe celălalt salută? Poate că acel bun simţ ancestral aici s-a păstrat nealterat. Ora de ieşire de la muncă trecuse de puţină vreme şi cele 8.000.000 de biciclete din Beijing erau pe stadă, în mişcare. Ricşele şi bicicletele păreu că domină automobilele în peisajul străzii. Un iz din ce în ce mai puternic de mâncare se intensifica. Am imaginat un dragon uriaş care şerpuia pe deasupra mulţimii şi care cu mii de palme prindea oamenii de nas şi îi târa spre Guijie Street. Supranumită şi Food Street. Cartierul Dungzimennei avea cu ce se mândri. Nu ştiam cum să-mi aleg locul unde voi mânca, aşa că am decis să parcurg întreg acel kilometru şi jumătate de stradă şi să mă opresc acolo unde am să simt impulsul de a mă opri. Începând de la restaurante de lux şi până la restaurantele modeste, care serveau clienţii în curte, numite Grădini hufong, întreaga stradă este împărţită de două intersecţii semaforizate, în trei zone aproximativ egale. În faţa fiecărui local se afla câte un om care încerca să te determine să le devii client, într-un mod lipsit de aceaagresivitate deranjantă a turcilor sau a grecilor. Parcurgând strada de la est la vest mă gândeam dacă voi merge să văd şi strada Wanfujing, strada cu localuri în ca re se consumă insecte prăjite. În vitrina unuia din restaurante am văzut un balot de paie cu substrat de cultură pentru vestiţii bureţi pleurotus. Observându-mi încetinirea pasului omul din faţă mi-a zâmbit larg trăgându-se în laterala uşii lăsând calea de acces liberă iar braţul întins în lături era evident că mă îndemna să intru. M-am aşezat la prima masă care îmi oferea posibilitatea să privesc şi în interiorul localului dar care îmi deschidea şi priveliştea străzii. Un ospătar politicos, cu şorţ lung ca al italienilor şi cu o coafă caraghioasă, în formă de pleurotus mi-a întins meniul şi s-a tras politicos cu un pas spre înapoi să-mi dea timp să comand. Prezentarea felurilor de mâncare în chineza simplificată, urmată de numele traduse în engleză erau întărite de fotografii care, probabil, erau menite să lumineze pe cei care nu aveau acces la cele două limbi arzând în parte acea barieră lingvistică. Mi-am amintit că am mai mâncat din stridia de aur sau pleurotus citrinopileatus în Romania dar nu îmi aminteam în ce împrejurare. Mi-am scos pixul şi am scris denumirea în limba latină a ciupercii ce o doream preparată şi l-am urmărit pe asiatic cum mimează înţelegerea mesajului ca apoi să văd pe chipul lui o mirare ieşită din comun. A făcut câţiva paşi, s-a întors şi a întrebat de ţara mea. I-am cerut şerveţelul, am scris cu majuscule, dedesubt, ROMANIA şi i l-am întins. Domnul a plecat precipitat şi după două minute s-a întors cu un domn în vârstă, cu o bărbuţă rară şi albă care m-a salutat politicos: Bine aţi venit! Cu ce vă servim? Am înţeles că doriţi ciuperca de aur dar cum să o preparăm? Uimirea mea era maximă. Cum Dumnezeu să dau de un chinez care vorbeşte bine limba română aici într-un restaurant, tocmai în inima Beijingului?! De-odată figura mi-a părut cunoscută şi am alugat gândul ce-mi trecuse prin cap odată cu un fior de pe şira spinării dar era adevărat, omul care-mi vorbise era profesorul Hou Gujisem. Omul care a avut o relaţie de afaceri la mine în Mogoşoaia în 2010, cultivâd ciuperci în colaborare cu un român care l-a şi ţepuit.. Am plecat privirea amintindu-mi cum a fost escrocat domnul profesor şi cât de bine mergea firma, aproape toată producţia de bureţi de aur plecând la export, proaspătă sau conservată. Omul mi-a zâmbit ca unui vechi prieten de parcă ar fi avut numai amintiri plăcute despre ţara mea: - Ce mai face Mogoşoaia? Am avut acelaşi sentiment pe care l-am avut cu ani în urmă când pe malul Mării Nordului am auzit înjurându-se în limba lui Creangă. Atunci am alergat la oamenii aceia şi le-am vorbit. Acum am întins mâna şi apoi ne-am îmbrăţişat. Cetăţenii chinezi care până atunci se uitaseră la mine cam cum se uitau românii la negri în 1953 la Festivalul mondial al studenţilor au zâmbit cu toată gura ca la un semn. Domnul profesor le-a spus câteva vorbe şi ei m-au aplaudat. Apoi m-a întrebat încă o dată cum doresc să fie preparaţi bureţii. - Sunt onorat de atenţia dumneavoastră aşa că vă rog să cereţi dumneavoastră un mod de preparare aşa cum v-ar place dumneavoastră şi să vă aşezaţi alături de mine Domnul profesor a spus câteva fraze ospătarului şi s-a aşzat zâmbind. - Cu ceapă verde, ceapă uscată, praz, morcov, ulei de măsline, câteva felii de mandarină şi o ornare cu busuioc. Am înghiţit în sec de poftă şi am trecut relativ uşor peste temerea că voi fi nevoit să mănânc cineştie ce mirodenii exotice, dure, puternice şi cu arome bizare. - La Mogoşoaia este linişte şi pace. Eu m-am pensionatşi acum sunt în vizită. - De cât timp sunteţi aici? Am stat pe gânduri şi nu-mi venea să cred că am abia o zi dar ăsta era adevărul. - De ieri, după vremea asta. - Cei mai mulţi europeni merg în primul rând pe strada Wanfujing să guste ceeace li se pare o mare ciudăţenie, insectele prăjite. Am zâmbit şi am răspuns, glumind: - Îmi era foame aşa că am venit prima dată aici. În local au mai intrat două perechi de europeni care vorbeau tare şi gesticulau mult. Ospătarul a apărut ca din pământ. Le-a oferit meniul şi ei au comndat rapid. Mi-am dat încă o ată seama de stavila ce o reprezintă necunoaşterea limbii engleze... Domnul profesor a scos din portofel o carte de vizită scisă în chineză dar şi cu varianta în engleză. Titulatura de profesor era tipărită cu caractere ceva mai mici. M-am simţit obligat să fac acelaşi gest şi am scos la rândul meu o carte de vizită tipărită în Romania, scrisă cu caractere chinezeşti şi având sub nume specificarea, pensionar. Iniţial am dorit să mă dau scriitor, dar nu-mi venea cu toate că mi-ar fi plăcut. Apoi am intrat în nomenclatorul de meserii şi am văzut, imediat după scriitor meseria scriitor de vagoane. Apoi mi-am spus că ar fi trebuit să termin filologia ca să fiu scriitor dar diavolul mititel mi-a argumentat că nici Buzura nu a făcut filologia, nici Barbilian... Apoi am mai bănănăit pe nomenclator şi am găsit meseria de adjunct al procurorului general al României. Ce şcoală o fi aia de adjuncţi ai procurorului general?-mi-am zis fiind convins că funcţia este una şi calificarea este alta aşa că am conchis chestia cu pensionarul. Cartea mea de vizită, ca şi a lui, era scrisă cu litere aurii numai că fondul pe care era tipărită a lui era pe albastru iar a mea pe alb. Am făcut schimb de cărţi de vizită şi după mulţumirile reciproce am primit mâncarea. Cele două farfurii arătau încântător. Fostul meu lector de Tehnologia preparatelor culinare din şcoala de ofiţeri avea dreptate: măi copii, mai întâi mănâncă ochii, nasul şi abia apoi gura! Farfuriile pătrate purtau la mijloc o adevărată construcţie de artă punând în valoare culoarea aurie prin degradeul de verde ca apoi, la margini, într-un pătrat perfect format din felii de mandarină totul să se echilibreze cu eleganţă. Mi-a fost jenă să cer şi pâine din cauza profesorului. Nimeni nu mânca cu pâine şi ştiam deja că pâine în China mai rar. Am terminat de mâncat şi reflex m-am închinat şi am spus sărutmâna pentru masă! Profesorul mi-a urat în română să îmi fie de bine şi eu am chemat chelnerul să plătesc. Domnul profesor şi-a aşezat palma peste palma mea spunându-mi că a fost o onoare să servească masa cu mine şi că doreşte să consider că am fost invitatul lui. Nu sunt un zgârcit dar m-am temut ca un evntual refuz al meu ar putea fi socotit o impoliteţe aşa că am acceptat, mulţumindu-i la rândul meu: - A fost o plăcere şi vă mulţumesc şi nu-mi rămâne decât să mă revanşez când veniţi în Romania!
Posted on: Tue, 22 Oct 2013 17:17:38 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015