Tradiții și pseudotradiții Opiul popoarelor moderne, în Europa cel putin, nemaiputând fii religia, a fost folosită pentru amăgire prin halucinare visătoare, drogul istoriei naționale. Adevărul istoric contrafăcut e ca un vin tratat. Miroase bine, e bun la gust, dar dimineața îți dă mari dureri de cap. Pseudotradițiile despre care va fi vorba în prima parte sunt „adevăruri” pe care epoca romantică le-a formulat (fantazat) pentru a provaca elenul revoluționar-patriotic al tineretului și mai apoi al poporului. El a fost preluat de fiecare orânduire sau guvernare – având deja girul unui „trecut oficial” probat în luptă – și dus mai departe în războaiele care au urmat în secolul XX sau în încercarea de reformulare a existenței sub o formă marxist-naționalistă. Erau socotite basme necesare. Această necesitate s-a strecurat în subconștientul colectiv și până acum politica și mass-media nu a avut curaj să le atace (trateze) de teama dispariției ratingului sau voturilor. 2. Independența la români și nu numai Independența este o valoare politică care a apărut de curând, mai exact, cam de la Renaștere, de când Umanismul a impus valoarea individului uman deasupra celei a comunității. A fi independent ca stat era și rămâne echivalentul social al libertății individuale. De sute de ani ne tot eliberăm cu multă gălăgie și ne supunem în tăcere. În cazul particular al statului român, noi am fost independenți între 1877 și 1883 (alipirea secretă la blocul militar al Axei), 1916 și 1941 și la final 1969 ruperea de blocul sovietic - intrarea Româniein în NATO 2004. În total 65 de ani dintr/un total de 154. Dacă vreți să socotiți și cele trei țări române dinainte de 1859, trebuie să vă liniștesc, ele nu au fost niciodată independente. Autonome da, independente nu. Micile intervale în care Mihai Viteazu – câteva luni și Stefan cel Mare, câțiva ani, au fost indepdendenți, nu au servit decât pentru a trece dintr-o stare de vasalitate în alta considerată mai avantajoasă. Să fim clari: întreaga construcție politică și administrativă a Europei până în epoca luminilor (sec. XVIII) a fost bazată pe vasalitate. Un stat nelegat de altele era el independent, dar față de dușmani. Prieteni aveai, dar ei nu îți săreau în ajutor decât în baza unei alianțe care era întotdeauna un legământ de vasalitate. Conceptul de vasalitate a fost cheia de boltă a întregii construcții sociale a Europei vreme de peste o mie de ani. (de la Merovingeni până la 1789) Istoria modernă a independenței încep cu 1777 – independența americană față de imperiul britanic. Conceptul se răspândește cu toate opreliștele mentale și militare rapid și culminează două sute de ani mai târziu cu spargerea întregului sistem colonial care a dus la apariția a peste două sute de state „independente”, și a continuat cu mișcările de eliberare din regiuni din ce în ce mai mici care doreau să fie țări „libere”. Maghiarii, care sunt atât de mândri de independeța lor de la 996, ignoră că Imperiul romano-catolic nu a vrut să-i pe unguri, abia constituți în regat, în vasalitate, considerându-i neisguri. S-au mulțumit să le îndrepte setea de cuceriri spre est. Ungurii prădaseră sălbatic timp de jumătate de secol Bavaria și după bătălia de la Lerchenfeld, bavarezii, mai creștini și mai șireți, i-au lăsat pe maghiari în viață dar fără dinți (soldați, omorâți până la unul pe câmpul de bătălie in 956). După câteva decenii au făcut între maghiari un regat tampon între ei și necunoscutul estic din care veneau mereu belelele. Această prudență s-a dovedit salvatoare în 1241 când maghiarii au luat în piept cea mai mare putere militara a întregului ev mediu, Tătarii, care i-au cam făcut una cu pământul din nou. Dar au salvat Occidentul, plecat cu mic cu mare în Cruciade și lasând acasă numai contingente de „cavaleri” care se războiau între ei. Ungurii au ieșit mereu cu fața curată din aceste incontinue înfrângeri pe care istoria țării lor le înșira de un mileniu, aproape neîntrerupt. Asta se datorează geniului și încăpățânării lor. Pentru mine ungurii sunt un popor demn de admirat. Foarte repede a devenit evident, pe plan mondial, după momentul euforic de la 1848 cara a continuat cam până în 1960, că ideea de independență politică pentru statele naționale e vetustă și neaplicabilă. Într-o formă mascată imperiile au revenit la putere prin ideea Marilor puteri. Nu contează suprafața și numărul de supuși (cetățeni, dacă vreți) ci capacitatea de a supune militar, mental, social, religios și mai ales economic. Marx și teoria lui că burta bate mintea a au contribuit masiv la această stare de lucruri. Și cu noi cum române? Cu setea noastră de a fi independenți din cele mai vechi timpuri și până ieri? Celebra luptă pentru independță a strămoșilor noștri e de fapt o luptă (care a ținut un secol și un pic) pentru sfera de influență între Regatului maghiar și necredincioșiii mahomedani. A început la Rovine și a continuat până în 1526 la Mohacs, unde Transilvania i-a lasăt pe frații unguri pe seama semilunei. Domnitorii noștri luptau „pentru independență” în numele regatului maghiar căruia îi erau vasali sau, accidental, sub steag polonez în Moldova, habsburgic în Transilvania, după 1541. După Petru Rareș, țările române, Moldova și Muntenia au luptat alături de turci pentru imperiul căruia îi erau vasale. Războiul de șapte ani în care Mihai Viteazu s-a băgat și a încercat să schimbe stăpânirea turcească pe cea habsburgică, a fost o exceptie. Cantemir a făcut la fel la Stănilești, încercând să schimbe turcii pe ruși. Mare om și cărturar, slab om politic. Cam asta e adevărul despre independența României, care era „măreață, dar” - cum spune marele nostru spirit răutăcios și totuși protector prin geniu, Caragiale - „lipsea cu desăvârșire”. - va urma -
Posted on: Fri, 30 Aug 2013 09:53:58 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015