Înfiinţarea Imperiului latin de Răsărit, pretenţiile şi aroganţa Împăratului Baudouin de Flandra de supunere totală a statului condus de Ioniţă Asan, l-au determinat pe acesta să-i scrie Papei: „Cât despre latinii care au intrat în Constantinopol, cer Prea Sfinţiei Voastre să le scrie să facă bine să se ţină deoparte de imperiul meu şi, deoarece imperiul meu nu le-a cauzat nici un rău, să nu mă insulte. Dacă mă vor ataca şi mă vor insulta şi ca urmare ar pieri câţiva dintre ei, Prea Sfinţia Voastră să nu privească imperiul meu ca fiind suspect, însă fiecare să rămână liber”. Inevitabilul s-a produs atunci când în primăvara anului 1205, când în Săptămâna Patimilor, Baudouin a atacat oraşul Adrianopol(Edirne)-fosta capitală a neamului tral al odrisilor, Ioniţă a sărit în ajutorul grecilor, i-a înfrânt pe cruciaţi şi l-a capturat pe regele impostor, ce profanase oraşul sfânt. La cererea papei de a-l elibera pe captiv Ioniţă îi răspunde: „Cât despre Baudouin, nu-l pot preda, deoarece a murit în închisoare”. Cea de a IV-a cruciadă a luat astfel sfârşit prin plecarea a 7000 de cruciaţi în zilele de 16 şi 17 aprilie, pe corăbii veneţiene. Veneţienii care pierduseră lupta cu genovezii pentru controlul Mării Negre, l-au sprijinit pe Filip de Saubia în organizarea acestei cruciade ce a avut drept scop cucerirea oraşului sfânt Constantinopol; iar în Veneţia găsim şi astăzi statui şi odoare furate din Constantinopol. În timpul domniei lui Ioan Asan al II-lea(1218-1241), acest stat al românilor a atins apogeul, întinzîndu-se de la nord de râul Sava la Marea Neagră, iar la sud de la Adriatica la Marea Egee, Tessalia fiind supusă sau independentă dar guvernată de români. Acordul cu Andrei al II-lea, regele Ungariei, prin care Ioan o ia de nevastă pe fiica acestuia Ana-Maria, i-a permis să-şi subordoneze Ungaria, după obiceiul timpului, lucru evidenţiat de o nouă stemă heraldică. De aceea Ioan Asan al II-lea precum şi fiul său Căliman Asan(1241-1246) purtau titlul de „Preapiosul şi iubitorul de Christ, Împăratul Asan, autocratul Târnovei şi al Basilianei, al Bulgarilor, al grecilor, peste Moldo-Valahia şi Ţara ungurească, al Budei şi până la Viena”. Conştiinţa de neam ce se întindea de la Viena până la Bug o găsim cu prisosinţă în acest titlu, această conştiinţă a fost prezentă peste veacuri la români şi nu va pieri niciodată. Papa Grigore al IX-lea n-a consfinţit alianţa lui Ioan Asan al II-ea cu Imperiul Latin de Constantinopol realizată în anul 1228, alianţă prin care Ioan devenea regent al tronului Imperiului Latin de Răsărit, l-a excomunicat pe acesta ca rebel declarându-l decăzut din tron, a numit un nou regent pe Ioan de Brien care a fost însărcinat împreună cu Andrei al II-lea al Ungariei cu executarea sentinţei. Astfel s-a organizat o adevărată cruciadă împotriva lui Ioan al II-lea, care însă a respins cu uşurinţă atacul latinilor. Practic uniunea dinastiei româneşti a Asăneştilor cu Roma s-a rupt şi a fost însoţită de abandonarea valorilor catolice printre care şi a celor heraldice, deoarece puternicul regat independent al Asăneştilor a deranjat papalitatea, care dorea o unificare a Bisericii Creştine printr-o subordonare totală a statelor componente, era în fapt Imperiul Romano – catolic, iar Vaticanul conducea dictatorial la acel moment cea mai mare parte a Europei. După recucerirea oraşului Constantinopol de către greci, a urmat o perioadă de frământări şi lupte ale românilor, statul creat de Asăneşti, s-a destrămat în mai multe regate, domniate, ducate conduse de români, Ducatul de Vidin fiind cel mai important, masa de români aflată sub ascultarea lui întinzându-se spre Morava, Sofia şi Vraţa; acest ducat cu graniţă directă cu Ţara Românească de care a aparţinut o vreme, în timpul lui Stracimir Asan fiul lui Ioan Alexandru Asan(1330-1371) din căsătoria cu Teodora fiica marelui Basarab învingătorul de la Posada, a avut o dezvoltare maximă, având şi monedă proprie; acest domnitor al Vidinului a fost ajutat de Vlaicu Vodă în luptele cu Ludovic al Ungariei pe care în final l-au înfrânt. La Târnova a domnit celălalt fiu al lui Ioan Alexandru Asan, şi anume Ioan Şişman Asan(1378-1384), care a stăpânit şi Sofia. Luptele acestor ţări româneşti cu grecii, tătarii, dar mai ales cu ungurii sprijiniţi de Roma, şi apoi cu turcii care ajunseseră la sudul Munţilor Balcani au slăbit aceste state în ciuda ajutorului primit de la Basarabii din nordul Dunării; practic românii de la sudul Dunării au fost prinşi ca într-o menghină între luptele cu ungurii la nord-vest, sprijiniţi de Roma pe de o parte, şi turcii la sud care avansau încet dar sigur spre nord; astfel la 1371 turcii cuceresc micul stat sârbesc, în anul 1382 cuceresc Sofia, iar în anul 1396 cuceresc Vidinul, care şi sub ocupaţie otomană şi-a păstrat unitatea administrativă sub forma Paşalâcului de Vidin. La 29 mai 1453, oraşul sfânt al Fecioarei Maria, Constantinopol, a fost cucerit de turci, Imperiul bizantin grecesc fiind definitiv desfiinţat. În perioada ocupaţiei otomane, lupta românilor şi a minoritarilor bulgari şi sârbi a continuat prin răscoale şi fenomenul haiduciei din ce în ce mai dezvoltat; sunt consemnaţi renumiţii haiduci Constantin, Frujin dar mai ales Calofer al cărui descendent Vasile Ion Cancea a devenit erou naţional. Dar lupta anti otomană s-a dus mai ales prin ajutorul venit întotdeauna de la nordul Dunării, deoarece Ţările Române au rămas o lungă perioadă singurele ţări libere din zonă. Astfel sunt consemnate invaziile, luptele şi victoriile răsunătoare de la sudul Dunării ale multor domnitori români precum Vlaicu, Radu, Dan al II-lea, Mircea cel Bătrân, Iancu de Hunedoara, Vlad Dracul, Ştefan cel Mare şi Sfânt precum şi marele său fiu Petru Rareş, Mihai Viteazul care între 1595-1598 a produs mari pierderi Împeriului Otoman prin numeroasele victorii de la nordul Dunării cât mai ales de la sudul Dunării. Legătura cu „Ţara” a fost permanentă în toată perioada otomană; astfel sunt consemnate în documente numeroase danii ale domnitorilor Ţărilor Româneşti, către mănăstirile athonite româneşi dar şi către cele ale românilor de la sudul Dunării, care astfel şi-au putut păstra vie fiinţa naţională şi cultul ortodox în propria limbă în bisericile lor. De asemenea domnitorii de la nordul Dunării au zidit şi au întreţinut numeroase biserici şi mănăstiri de la sudul Dunării; mănăstirea Rila, situată la 1100m pe muntele cu acelaşi nume, a fost construită de „pustnicul valah Ioan”, şi a fost întreţinută de-a lungul timpului atât de domnitorii români ai condomeniului româno-bulgar, cât şi în timpul ocupaţiei otomane de domnitorii români de la nordul Dunării; astfel în muzeul mănăstirii se află şi astăzi daruri şi odoare primite de la Ţările Româneşti. Marele geograf acad. George Vâlsan, care a studiat în teren, şi a scris despre românii de la sudul Dunării, spunea: „S-a păstrat tradiţia – şi pe unele locuri au rămas inscripţii, care arată că vechile mănăstiri din Craina şi Ţârna Rece(judeţul Timoc), au fos zidite de domnitori români, iar viaţa bisericească întreagă era sub ascultarea Episcopului de Râmnic”. La 4 km de Târnava, se află satul Arbănaşi, care a fost loc de popas şi loc de odihnă pentru boierii şi domnitorii romîni spre Constantinopol; astfel aici şi-au construit palate semănând cu culele româneşti, domnitorul Constantin Brâncoveanu, familii de mari boieri precum Filipescu, Cantacuzino, mai târziu familia Brătianu, Enăchiţă Văcărescu, Manolache, Nicolae Brâncoveanu şi mulţi alţii, şcoala românească de aici a fost susţinută financiar de Alexandru Ipsilanti, cele cinci biserici mari păstrate până astăzi, au fost zidite şi pictate de meşteri români, iar în biserica „Sfinţii Arhangheli” se află mormântul şi blazonul unuia din membrii familiei Brâncoveanu. Mănăstirea „Sfânta Treime” din apropierea Târnovei, a fost sub protecţia domnitorilor români, în toată perioada otomană; mănăstirea mai tezaurizează şi astăzi multe şi valoroase cărţi româneşti precum şi documente de danie ale sfinţilor noştrii voievozi. Sunt de consemnat rapid câteva momente istorice importante la sudul Dunării: Carol Gonzaga, duce de Nevers a iniţiat o mişcare antiotomană pe la 1600, iar regele Franţei Henric al IV-lea a întocmit planul creării unei Republici Creştine Europene formată din 15 state, fără Rusia şi Turcia( probabil este prima apariţie a ideii construcţiei europene), iar acest plan s-a numit „Grand Dessein de Henric IV”. Toate episcopiile sud dunărene l-au desemnat ca reprezentant al lor pe căpitanul albanez Ioan Renesi să participe la consfătuirea de la Sfântul Scaun, iar mitropolitul Târnavei, Dionisie Rali a avut o corespondenţă cu ducele de Nevers. La Olmutz în Moravia s-a format Armata Creştină, evident sprijinită şi de domnitorii români Radu Şerban şi Nicolae Pătraşcu. Dar mişcarea antiotomană care era pe punctul de a se declanşa, a fost oprită de regele Franţei Ludovic al XIII-lea. În timpul războiului dintre Imperiul otoman şi Valencia de la 1646, domnitorului român Matei Basarab i s-a oferit tronul Bulgariei, iar acesta a promis un ajutor militar de 20.000 de oşteni. În numai trei ani flacăra de eliberare s-a aprins, iar în fruntea acestei mişcări este consemnat episcopul de Sofia, Petru Bogdan. Din nefericire, mişcarea nu a fost susţinută de polonezi, de Viena şi mai ales de Vatican. După înfrângerea armatei otomane în anul 1683, la asaltul asupra Vienei, urmată de pierderea dominaţiei asupra Ungariei , românii sud dunăreni s-au răsculat sub conducerea prinţului Rostilov Stratimirovici, urmaşul românului Ioan Stracimir Asan, dar lipsiţi de ajutorul Moscovei, au fost înfrânţi. La 1688, românii din Ciproveni(Ciprivaţ) au organizat o puternică răscoală, sprijiniţi de Constantin Brâncoveanu, de polonezi, dar şi de Viena. Răscoala a fost reprimată sângeros, Ciprovenii care au scăpat au emigrat în Ţara Românească, unde Constantin Brâncoveanu şi alţi domnitori le-au acordat privilegii. Rusia ţaristă în războiul din anii 1768-1774, ocupă temporar teritoriile sud dunărene sprijinită de populaţia locală româneasă, dar după pacea de la Kuciuk Kainargi din 10 iulie 1774, ruşii au cedat malul drept al Dunării. Este de menţionat că la propunerea generalului ţarist Rumianţev, la tratative au participat şi vlaho-românii din Tribalia reprezentaţi de Stănuţă Vidul, meşter iscusit din Pasul Lung(Passarovitz), care a oferit diplomaţilor ruşi şi turci costume naţionale valahe. Revolta paşei de Vidin, Pazvant-Oglu în perioada 1792-1807, deoarece acesta vorbea limba română, şi după unele documente s-a creştinat şi deosebit de important, a reânfiinţat un Episcopat românesc condus de episcopul român Calinic hirotonisit de Mitropolia din Bucureşti, într-o regiune ocupată în mod exclusiv de români, vechia Tribalia, Timocul românesc de astăzi. Gheorghe Sava Racovski patriot româno-bulgar din Dobrogea, conducător al primei mişcări de eliberare a româno-bulgarilor, i-a propus lui Alexandru Ioan Cuza şi lui Mihail Kogălniceanu crearea unei „Confederaţii Balcanice a Dunării de Jos” care să cuprindă România şi Bulgaria, iar la propunerea celor doi oameni de stat, din acestă confederaţie urma să facă parte şi Tribalia. În acest sens ei predau revoluţionarului Vasile Ion Calancea steagul Tribaliei în culorile roşu, galben, albastru şi negru. Într-o telegramă a agenţiei Havas, 17/29 noiembrie 1868, se comunică ştirea că regele Carol I, însoţit de primul priminisreu Ion.C. Brătianu a făcut o vizită la Giurgiu şi Ruse(Rusciuk) „pentru ca să se întâlnească cu şefii mişcării organizate în sudul Dunării”. va urma
Posted on: Mon, 19 Aug 2013 18:10:16 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015