31 OCTOMBRIE Bună ziua, prietene şi, scuze pentru că am intrat aşa târziu, dar nu am avut internet! Mulţumim pentru atenţie, pentru vizite, mesaje şi comentarii! După cum este cunoscut, în paginile noastre poţi găsi multe articole interesante şi utile, filme, muzică etc. Timp să ai pentru a le parcurge pe îndelete! Aceasta este o invitaţie cu caracter permanent! Profită de ea! Poţi spune şi prietenilor tăi să viziteze zilnic paginile noastre şi dacă vor considera necesar vor putea să ne solicite prietenia pe care nu vom ezita să o acordăm. Putem fi găsiţi pe Netlog cu adresele dicuoctavian, superalinurri, teiu46 ISTORIE Evenimente * 475: Romulus Augustus e proclamat împărat al Romei. • 802: Nikephoros I este ales împărat a Bizanțului • 1517: Profesorul Martin Luther lipește pe ușa bisericii din Wittenberg cele 95 de teze, care invitau la o dispută academică pe tema indulgențelor. Data este considerată drept început al Reformei, sărbătorită de protestanți ca Ziua Reformei. • 1755: Giacomo Casanova reușește să fugă din Palatul Dogilor, Veneția. • 1864: Nevada a devenit cel de al 36-lea stat al Statelor Unite ale Americii • 1892: Arthur Conan Doyle publică volumul de povestiri Aventurile lui Sherlock Holmes • 1920: Legea privind înființarea școlilor românești de studii superioare la Paris și Roma • 1922: Benito Mussolini devine cel mai tânăr premier din istoria Italiei • 1955: Printesa Margaret, Contesa de Snowdon, sora mai mica a reginei Elisabeta a II-a a Regatului Unit, anunta ca renunta la ideea de a se casatori cu Peter Townsend, desi acceptase in 1952 cererea in casatorie. Conform Actului Regal din 1772, printesa nu se putea casatori pana la varsta de 25 de ani decat cu permisiunea Parlamentului si cu acordul reginei. Cabinetul britanic a refuzat sa aprobe casatoria iar ziarele au scris ca aceasta casatorie este “de negandit”. Primul ministru Churchill a informat-o pe regina ca primii ministri din Commonwealth in unanimitate erau impotriva casatoriei si ca Parlamentul nu va aproba o casatorie care ar fi nerecunoscuta de Biserica Angliei, cu exceptia cazului in care Margaret ar renunta la dreptul sau de succesiune. La implinirea varstei de 25 de ani (1955), Margaret era, insa, libera sa se casatoreasca cu cine dorea, numai ca presiunea exercitata asupra ei a fost atat de mare, incat ea a renuntat pur si simplu la dragostea vietii ei. • 1956: Contraamiralul american G.J.Dufek a devenit primul om care a reușit să aterizeze cu un avion la Polul Sud. • 1968: Președintele american Lyndon B. Johnson ordonă încetarea bombardamentelor în nordul Vietnamului. • 1984: Indira Gandhi, prim-ministru a Indiei, este asasinată de doi membri din garda sa de corp • 1991: Primele alegeri libere pentru președinție în Zambia • 1998: Începe criza dezarmării din Irak: Irak anunță că nu mai cooperează cu inspectorii ONU. • 2003: Este descoperită Planeta pitică Eris Nașteri • 1345: Regele Ferdinand I al Portugaliei (d. 1383) • 1391: Regele Duarte al Portugaliei (d. 1438) • 1632: Johannes Vermeer, pictor olandez (d. 1675) • 1705: Papa Clement al XIV-lea (d. 1774) • 1795: John Keats, poet britanic (d. 1983) • 1815: Karl Weierstraß, matematician german (d. 1897) • 1835: Adolf von Baeyer, chimist german (d. 1917) • 1851: Regina Lovisa a Suediei, soția regelui Frederick al VIII-lea al Danemarcei (d. 1926) • 1857: Axel Munthe, medic și scriitor suedez (d. 1949) • 1881: Eugen Lovinescu, critic și istoric literar, prozator și dramaturg român (d. 1943) BIOGRAFIE Eugen Lovinescu (n. 31 octombrie 1881, Fălticeni - d. 16 iulie 1943) a fost critic și istoric literar, teoretician al literaturii și sociolog al culturii, memorialist, dramaturg, romancier și nuvelist român, cel mai de seamă critic după Titu Maiorescu[necesită citare]. Este autorul teoriei Sincronismului și al Mutației valorilor estetice. În ciuda valorii sale incontestabile, a faptului că și-a susținut doctoratul la Paris cu Emile Faguet, a ocupat doar o catedră de profesor de latină la liceul Matei Basarab din București, fost profesor al Colegiului Național Mihai Viteazul din București. Este tatăl criticului Monica Lovinescu și unchiul prozatorului Anton Holban, al dramaturgului Horia Lovinescu și al criticului literar și specialistului în ocultism Vasile Lovinescu. Urmează gimnaziul la Fălticeni, apoi cursurile Liceului internat din Iași (1896-1899). Este licențiat al Facultății de limbi clasice a Universității din București, cu o lucrare despre sintaxa latină (1903). Activează ca profesor de liceu la Ploiești (1904-1906) și la București. Debutează publicistic în suplimentul literar al Adevărului (1903), cu un articol despre studiile sale clasice. În 1904 își începe colaborarea la Epoca, scriind despre Mihail Sadoveanu. A continuat în 1905 cu articole despre scriitori sămănătoriști și poporaniști (Octavian Goga, Șt.O.Iosif, Alexandru Brătescu-Voinești, Popovici-Bănățeanu, I.Gorun, Sandu-Aldea, Ion Agârbiceanu, Emil Gârleanu), toate acestea constituind subiectele reunite în cele două volume de debut Pași pe nisip..., apărute în 1906. În această perioadă a activității sale, preocupat fiind de mișcarea literară de la Sămănătorul, se prefigurează confruntările cu marii doctrinari Nicolae Iorga și Garabet Ibrăileanu. Între 1906-1909 se află la Paris pentru pregătirea doctoratului. Obține titlul de doctor în litere cu o lucrare despre Jean-Jacques Weiss et son oeuvre littéraire; lucrare suplimentară: Les voyageurs français en Grece au XIX-e sičcle (1909), ambele prezentate elogios de criticul Emile Faguet. Colaborează la revista Convorbiri literare a lui Mihail Dragomirescu între anii 1907-1909 și publică primele două volume de Critice (I, 1909; II, 1910). În această perioadă publică monografiile Gr. Alexandrescu (1910), C. Negruzzi (1913), „Gh. Asachi„ (1921). Încearcă, dar fără succes, să intre în învățământul universitar, la Iași (unde în iunie 1912, în urma unui concurs, îi este preferat Garabet Ibrăileanu) sau la București (unde în 1913 criticul îl suplinește pe Pompiliu Eliade cu un curs despre romantism). Patronează - până la sfârșitul vieții - cenaclul Sburătorul și este director al revistei literare Sburătorul(1919-1922; 1926-1927). Puțini au avut de la început și într-o măsură atît de hotarîtoare, ca E. Lovinescu, conștiința vocației critice. Adolescent aproape, citise foiletoanele lui Emile Faguet din Revue de deux mondes și crescuse, cum singur mărturisește undeva, cu Criticele lui Maiorescu pe masă. Critica a fost, așadar, pentru el o fatalitate. La vârsta când alți tineri sînt atrași de poezie (de cele mai multe ori din necesități pur sentimentale) sau devoreaza proza cu subiecte polițienești, singuraticul elev de la Liceul Internat din Iași urmarea cu prematură seriozitate dezbaterile literare și întocmea el însuși note și cugetării critice, dovedind pasiune pentru o disciplină în contradicție, de pe acum, cu temperamentul lui elegiac, contemplativ, E. Lovinescu ne invită să căutăm originea criticii sale în straturile... muzicale ale sufletului, în stările de conștiință nediferențiate, misterioase: chip de a spune că în alcătuirea unei personalități critice intră, în afara de informația bogată, inflexibilitatea morală și un element afectiv, muzical, fără de care voința de a scrie e paralizată și orice activitate literară fără sens. În momentul în care Eugen Lovinescu se înscrie la Universitatea din București (1899), secția clasică, învățământul bucureștean era dominat de figurile unor profesori ca T. Maiorescu și N. Iorga. Cel dintîi cunoștea faza regalității sale critice, cel de al doilea oferea, cum va spune E. Lovinescu mai tîrziu, “spectacolul impresionant al unei adevărate gigantomanii intelectuale. Tînărul”, descins în sala de cursuri a viforosului istoric, asistă, fascinat, la prăbușirea lui Tocilescu, Urechia, Xenopol, Hașdeu, sub biciul de foc al noului profet hotârît să alunge „fariseii din templul culturii. Opus și ca temperament și ca mod de a înțelege acțiunea criticului în cultură, T. Maiorescu se impunea prin claritatea și echilibrul cugetării, frumusețea clasică a limbajului. Fără a avea obligații stricte, E. Lovinescu urmărește ambele cursuri, fără a recunoaște, acum și mai tîrziu patronatul spiritual al vreuneia dintre personalitățile epocii. De structură maioresciană, el își păstrează o libertate de spirit care îi va pune, nu o dată, în contradicție cu opiniile junimiștilor. Împrejurările l-au pus în cîteva rânduri în contact cu Titu Maiorescu, mai întâi la un congres al profesorilor de latină, apoi în timpul colaborării la Epoca: întâlniri nerevelatorii, aproape protocolare, fără angajamente din nici o parte. Formația maioresciană a lui E. Lovinescu va ieși din contactul nu cu omul sobru, încă în cercul prieteniilor sale politice și literare, ci cu opera critică, singura de altfel esențială. A trăi în preajma unei mari personaltăți e, desigur, un privilegiu, dar nu hotărâtor pentru destinl intelectual. Nu totdeauna elevii cei mai buni sînt și cei mai apropiați. Continuatorii în linie estetică ai lui Maiorescu nu s-au recrutat din rîndul tinerilor care, la 1900, înconjurau cu mare stimă pe profesorul de logică și se bucurau de sprijinul lui în cariera universitară. Dintre aceștia au ieșit cîțiva istorici, geografi, organizatori de reviste, etnografi și memorialiști, dar, cu excepția lui Dragomirescu, aproape nici un critic literar notabil. Adevăratul maiorescian este E. Lovinescu, colaborator fără pasiune al Convorbirilor literare, reticent la început față de numeroșii elevi ai criticului, adversarul lor necruțător, mai tîrziu. Sînt, apoi, puține senmnele de prețuire din partea lui Maiorescu față de incomodul foiletonist de la Epoca. Cîteva adnotații favorabile pe marginea dramei ibseniene De peste prag (1906) și... cam atît. E. Lovinescu, în schimb, crescut în stima și admirația lui Maiorescu, format intelectualicește în spiritul junimismului, va pune prețuirea sa pe singurul teren posibil pentru un critic: acel al ideilor fundamentale. Maiorescianismul său e, deci, structural. Încă din foiletoanele din Epoca despre Sadoveanu și literatura romantică țărănească se observă spiritul Criticelor maioresciene în problemele estetice esențiale. În formația critică a lui Lovinescu au intrat insă și alte elemente. Contactul cu literatura franceză a fost, după acela cu opera critică a lui Maiorescu și scrierile antichității, decisiv pentru orientarea gustului său. Pînă a ajunge la Paris, pentru a face studii de specialitate, călătorește în Grecia (1902 — într-o excursie organizată de Gr. Tocilescu) și în Germania, la München. Îl atrăgea aici cursul lui Furtwangler și are în vedere un studiu asupra lui Horațiu în decursul veacurilor, abandonat în circumstanțe pe care le va nara în Bâizu — roman în bună parte autobiografic. Se îmbolnăvește de piept și ideea morții pînă atunci doar temă de meditație, devine o realitate sîcîitoare. Sentimentul zădărniciei, cunoscut mai dinainte, se adîncește și, împăcat cu omul așteaptă fără să dispere împlinirea sorții. Iarna și-o petrece la Florența, iar în 1906, toamna, se pregătește să plece la Paris. Scrisese, între timp, mult, iar în 1906 apare cu două volume de critică: Pași pe nisip...; o dramă în trei acte: De peste prag și o Carte de citire și gramatică pentru clasa a III-a. Una peste alta, Lovinescu era, în momentul plecării sale în Franța, autor a cîteva volume de specialitate, a două volume de critică și a unui manual școlar, primul dintr-o lungă serie. Boala și conștiința morții apropiate nu-l vor împiedica, așadar, să scrie într-un ritm care în epoca maturității va duce la producția de trei-patru volume pe an. Ritm normal de lucru pentru alte literaturi, neobișnuit la noi unde criticul își epuizează dialectica lui cea mai fină în discuțiile de cafenea. Și din acest punct de vedere E. Lovinescu va impune în critica românească o etică a muncii, va face din critică o profesiune intelectuală, cu indatorirea de a se pronunța despre toate scrierile literare dintr-o epocă. În anii pregătirii doctoratului, la Paris, colaborează la Convorbirile critice ale lui Mihail Dragomirescu cu foiletoane de un grațios scepticism intintelectual. Acestea vor intra, apoi, în primele volume de Critice. Lucrarea de doctorat (Jean-Jacques Weiss et son oeuvre littéraire) e prefațată de Emil Faguet, punctul de atracție, la acea dată, în viața intelectuală a Parisului. Ca lucrare complementară, Lovinescu prezintă volumul Les voyageurs français en Grèce au XIX-e siècle], prefațat și aceasta de o autoritate universitară, Gustave Fogères. Din comisia de doctorat face parte și celebrul critic literar Gustave Lanson. Titlul i se acordă, și, în 1910, Lovinescu se întoarce definftiv în țară. În vara anului 1909 scrisese, în vacanța petrecută la Fălticeni, un studiu mal întins despre Grigore Alexandrescu, în intenția, bănuim de a-și netezi calea spre universitate. Lovinescu intuiește utilitatea sintezelor critice și înaintea lui G. Călineseu, introduce în studiul autorilor clasici examenul estetic. După Grigore Alexandrescu, alți doi autori sînt citiți și comentați cu un ochi critic mai atent: Costache Negruzzi (monografia apare în 1913) și Gheorghe Asachi (1921). În 1910, ține la Universitatea din București o lecție de deschidere privitoare la Critica și istoria literară, unde definește metoda impresionistă (arta de a surprinde, în operă caracteristicul - semnificativul și de a-l reliefa printr-o expresie adecvată) și rigorile istoriei literare, o știință, aceasta, complexă, la îndemîna spiritelor cultivate. Sînt, aici, idei pe care Lovinescu le va abandona mai tîrziu. În fața spiritelor academice (decanul facultății era Ion Bianu) criticul se arată mai concesiv, dar simpatia pe care o arată metodelor tradiționale ale istoriografiei și prețuirea pentru scriitori mai vechi nu înduioșează împietritul suflet universitar. Lovinescu, intrind de la început în conflict cu puternicul N. Iorga și cu alte autorități universitare (perseverent împotriva lui Lovinescu va fi Ovid Densușianu) nu e acceptat, nici acum, nici mai târziu, deși avea mai mult poate decît oricare altul din generația sa însușirile necesare. E pentru puțină vreme profesor la Iași (în circumstanțe pe care criticul le va povesti, cu lux,de amănunte, în Memorii), dar în 1912 e înlocuit, în urma unor aranjamente politice locale, cu Garabet Ibrăileanu. De la această dată relațiile cu animatorul Vieții românești se înrăutățesc și, pînă la sfîrșit ele vor cunoaște toate formele polemicii autohtone. E. Lovinescu a rămas însă un simplu profesor de latină la liceul Matei Basarab din București toată viața sa. Nu știm, azi, dacă trebuie să regretăm sau nu ținerea lui Lovinescu departe de Universitate și de Academie. E, desigur, la mijloc o mare nedreptate, nu singura, firește, ce s-a făcut în cultura română, căci în timp ce nume azi cu desăvîrșire uitate au ocupat fotolii academice sau au ținut în fața amfiteatrelor goale lecții plicticoase, mediocre compilații, multe spirite înalte au fost sistematic respinse de la orice recunoaștere. Cînd Tudor Arghezi e respins (în 1927, anul apariției Cuvintelor potrivite), de la premiul național de poezie în favoarea obscurului Alfred Moșoiu, faptul ne poate umple de înțelepciune. I s-a făcut, deci, lui Lovinescu o mare injustiție, prima dintr-o lungă serie. Dar poate că această nedreptate să fi hotărît mai repede spiritul său să îmbrățișeze cariera de critici literar. Dezlegat de obligații protocolare, Lovinescu s-a dedicat unei discipline care nu se poate înțelege fără auzonomie morală. A fost deci critic, nimic mai mult, dar nici mai puțin, va spune chiar el, odată, într-o clipă de confesiune amară. A dus adică o existență socială obscură (simplu profesor secundar de limba latină), n-a făcut politică și-nu s-a bucurat-de nici o favoare oficială. A scris articole în fiecare săptămînă și după război, cînd omul a ajuns la un echilibru moral mai durabil și situația materială i s-a consolidat, ritmul său de lucru e de trei-patru volume pe an. A creat astfel o operă întinsă, neegalată, ca volum, în critica romănească și rar egalată și în ce privește calitatea speculației și a expresiei critice. In ce privește obiectul foiletonului, Lovinescu nu are prejudecăți: scrie despre tot și comentează, la început, orice îi cade sub ochi: Matilde Serao, Panait Cerna, Benvenuto Cellini și I. A. Bassarabescu, Antoi Fogazzaro și Vasile Pop, Contesa Anna de Noailles și Mihail Sadoveanu, într-un stil disociativ, fluent, agreabil la lectură. Colaborează, la Convorbiri literare, la Noua revistă română, Flacăra, Rampa. Volumele Critice III și IV (1915, 1916), în care adună comentariile publicate în acești a se concentrează în jurul a cîtorva idei estetice mai generale. Concepțiile de mai tîrziu ale criticului, privitoare la obiectivarea epică și intelectualizarea poeziei, le aflăm aici. După 1930, preocupările lui Lovinescu merg, în afara memoralisticii, spre literatura propriu-zisă și spre istoriografia literară, interesul pentru beletristică era mai vechi, și după drama ibseniana: De peste prag (1906) urmează volume de nuvele, scenete, poezii, romane unele reluate sub diverse titluri (Aripa morții, Comedia dragostei, Lulu, Viața dublă). Două cicluri sunt, de reținut: ciclul Bâzu (Bâzu, 1932; patru, 1932; Diana, 1956; Acord final, publicat în Revista Fundațiilor Regale) și ciclul Eminescu, cuprinzînd Mite (1934) și Bălăuca (1935). Cele dintâi sînt, pînă la un punct, opere autobiografice: în solitarul, inadaptabilul Bâzu, scriitorul mărturisind a se prefigura pe sine. Materia epică de aici e aceea a nuvelisticii române de la începutul secolului, tratată însă cu mai mare luciditate estetică. Aceasta face ca faptele să se organizeze într-un simbol mai general, cum e acela al morții sau al ratării în iubire. În cele două cărți despre Eminescu sînt folosite documente, dar și numeroase legende în legătură cu viața sentimentală a poetului. G. Călinescu găsea cărților meritul de a comunica grațios profanilor documente rare, greu accesibile altfel. E, în fapt, o negație inteligentă, cordială a romanelor, și Lovinescu, înțelegînd seriozitatea obieoției și, poate, temeinicia ei, a simțit nevoia să le apere. Să recunoaștem, oricite obiecții am avea față de speța ușuratică a biografiei romanțate, preocuparea la E. Lovinescu de a surprinde o dramă metafizică în circumstanțele vieții comune. Pusă mai mult teoretic, acestei drame nu i se află totdeauna expresia literară adevărată, și cartea împinge curiozitatea noastră spre alte lucruri mai lumești, cum ar fi iubirea pentru Mite Kremnitz, ușoara rivalitate a lui Maiorescu, pasiunea pentru Veronica Micle sau pasiunile adiacente, pasagere, pe care poetul nu le disprețuia. Astfel de întîmplări, pe care legenda poetului le-a dat un caracter aproape sacru, trezesc, cînd le vedem puse în carte, un sentiment de nedumerire. Eminescu selenar, imaginat de noi, se confruntă neîncetat cu acela pe care prozatorul îl pune în fața noastră să mănânce, să se vaite de mizeria gazetăriei, să bîrfeaseă, să facă curte femeilor frumoase și să converseze cu Maiorescu sau I. L. Caragiale pe teme de loc metafizice. Opiniile lui Lovinescu despre poezia lui Eminescu trec în paginile romanelor și nu fără surpriză descoperim, iarăși, ideile criticului formulate de poet într-o conversație cu Maiorescu sau Mite Kremnitz. În fapt, Mite și Bălăuca sînt, într-un chip mai profund, niște opere lirice, și în destinul tragic al poetului criticul își citea propria nefericire. Spre sfârșitul vieții, părăsind aproape de tot foiletonul critic, Lovinescu se dedică studiilor junimiste, și hotărirea sa nu e fără legătură cu temperatura morală a momentului. Agitațiile politice din deceniul al IV-lea îl neliniștesc, și, văzînd ce înfumurate, intolerante confuzii amenință din nou cultura română, criticul se gîndește să reactualizeze spiritul clarvăzător al lui Maiorescu. Cele două tomuri ale monografiei T. Maiorescu (1940), urmate de T. Maiorescu și contemporanii lui, I, II (1943, 1944), T. Maiorescu și posteritatea lui critică(1943), de broșura Petre Carp (1941) și de o Antologie a ideologiei junimiste constitue o operă critică impresionantă, comparabilă cu aceea a lui Sainte-Beuve despre Port-Royal. Lovinescu se află, acum, în pragul morții și toate ideile sale, de o limpezime și o gravitate nefirească, răzbat într-un tărîm metafizic. Deși împăcat de timpuriu cu ideea dispariției, omului care citise atîtea opere pline de ideea zădărniciei vieții îi e totuși teamă să privească negurile de dincolo de porțile negre. Bolnav, el se gîndește la izbăvire, și gestul de tandrețe al unui confrate îl mișcă pînă la lacrimi. „Uluit — răspunde el lui Tudor Arghezi, în Informația zilei (31 mai 1943), cu cîteva săptămâni înaintea morții — mă țin acum de zidurile prăbușite, ca după un cutremur, căci în timpul ei mi s-a arătat atîta interes, dragoste, devotament din partea atîtor persoane mai de aproape sau mai de departe, cărora nu le acordasem decît... răbdare și cifre de evaluări, încît întregul meu univers moral s-a zguduit din temelii... Mă simt sărac și umil, rușinat de mine însumi și mai nevrednic decît toți cei ce mă înconjoară [...]. înfiorați, ne strângem uneltele sărace de lut și ascultăm torsul stelelor. Opere selective Criticul literar • Istoria civilizației române moderne, (1924-1925); • Istoria literaturii române contemporane, (I-VI, 1926-1929); • Critice, ediție definitivă (1925-1929); • T.Maiorescu, (I-II, 1940), • T. Maiorescu și contemporanii lui, (I-II, 1943-1944); • T. Maiorescu și posteritatea lui critică, (1943); În anul 2003 revenirile sale critice asupra unor scriitori sunt publicate la Editura Paralela 45 în volumul Revizuiri, într-o ediție îngrijită de Ion Simuț. Memorialistul • Memorii, (I-III, 1932); • Agende literare, (postume); Romancierul și nuvelistul • Nuvele florentine, 1906, cunoscute și sub titlul ediției a doua, Crinul, 1912, • Aripa morții, roman, 1913 • Viața dublă, roman, 1932 • Ciclul de romane în care erou este Mihai Eminescu: Mite(1934) și Bălăuca(1935), despre iubirile poetului pentru Mite Kremnitz si Veronica Micle. • Ciclul Bizu (alcatuit din romanele Bizu, 1932; Patru, 1932; Diana, 1956(postum); Acord final, publicat inițial în Revista Fundațiilor Regale) Dramaturgul • De peste prag, 1906 • Lulu, 1924, în colaborare cu Hortensia Papadat-Bengescu Traducătorul • Publius Vergilius Maro (1964), Eneida, Colecția Biblioteca pentru toți, Traducere de Eugen Lovinescu, Text revăzut, prefață, tabel cronologic, note și indice de Eugen Cizek, București: Editura pentru Literatură • 1883: Marie Laurencin, pictor francez (d. 1956) • 1885: Karl Radek, om politic și jurnalist rus (d. 1939) • 1887: Chiang Kai-Shek, om politic chinez (d. 1975) • 1896: Ethel Waters, actriță americancă (d. 1977) • 1902: Carlos Drummond de Andrade, scriitor brazilian (d. 1987) • 1903: Joan Robinson, economistă britanic (d. 1983) • 1905: Harry Harlow, etolog american (d. 1981) • 1912: Jean Améry, scriitor austriac (d. 1978) • Ollie Johnston, pictor american (d. 2008) • 1918: Ian Stevenson, cercetător american • 1920: Henri Wald, filozof român (d. 2002) • Gunnar Gren, fotbalist suedez (d. 1991) • Helmut Newton, fotograf german (d. 2004) • Fritz Walter, fotbalist german (d. 2002) • 1922: Barbara Bel Geddes, actriță americancă (d. 2005) • 1925: John A. Pople, matematicain britanic, laureat al Premiului Nobel pentru Chimie (d. 2004) • 1928: August Everding, regizor german (d. 1999) • 1929: Bud Spencer, actor italian • 1930: Booker Ervin, saxofonist american (d. 1970) • 1934 - Elena Patrichi, artista lirica (n. Braila) • 1936: Michael Landon, actor american (d. 1991) • Siminică, artist acrobat • 1942: David Ogden Stiers, actor și muzician american • 1944: Kinky Friedman, muzician american • 1945: Russ Ballard, chitarist, vocalist, compozitor și producător britanic • 1945 - Mircea Ionescu, prozator si dramaturg, stabilit în SUA („Asasinul acordă interviuri”, „Întâlniri care se uită greu”) • 1946: Stephen Rea, actor irlandez • 1947: Frank Shorter, atlet american • 1950: John Candy, comic și actor canadian (d. 1994) • Zaha Hadid, arhitectă irakiană • 1955: Naji Hakim, organist și compozitor libanez • 1961: Peter Jackson, regizor neo-zeelandez • 1961 - Bogdan Chireac, redactor şi editorialist de politică externă (Premiul „Pamfil Şeicaru” pentru jurnalism – 2000) • 1964: Marco van Basten, fotbalist olandez • 1978: Martin Verkerk, jucător de tenis olandez • 1988: Tudic Marin ing.constructor • 2005: Infanta Leonor a Spaniei, fiica lui Felipe, Prinț de Asturia Decese • 1517: Fra Bartolommeo, pictor italian (n. 28 martie 1472) • 1918: Egon Schiele, pictor expresionist austriac, unul dintre fondatorii Neuekunstgruppe (n. 1890) • 1960: Mircea Florian, filosof (Metafizică și artă, Cunoaștere și existență, Recesivitatea ca structură a lumii) (n. 1888) • 1984: Indira Gandhi, prim ministrul indian (asasinată) (n. 19 noiembrie 1917) • 1993: Federico Fellini, regizor italian (n. 20 ianuarie 1920) • 2003: Dharmsamrat Paramhans Swami Madhavananda, guru hindu MUZICĂ 1. W.A. Mozart Concerto in re min. K.V. 466 (completo) Martha Argerich: youtu.be/Zo3tK2k0A60; 2. SCHUMANN CONCERTO Op.54 M.ARGERICH: youtu.be/TwAk2uqNuU8; 3. Tchaikovsky Piano concerto No 1 B flat minor Martha Argerich: youtu.be/HG3wd9E4_DI. ARTĂ CULINARĂ Plăcintă cu rahat (de dulce) • 1 pachet foi de plăcintă; • 300 g rahat; • 3 ouă; • 3 linguri zahăr; • 1/3 cană margarină lichidă; • 1 cană iaurt; • 1 cană făină; • ½ pachet praf de copt; • 2 căni zahăr; • 3 căni apă pentru sirop Tăiaţi rahatul în bucăţele mici. Din ouă, zahăr, iaurt, margarină, făină şi praful de copt pregătiţi un aluat pentru chec. Ungeţi fiecare foaie de plăcintă cu 3-4 linguri din aluatul preparat. În una din margini puneţi rahat, după care rulaţi foaia de plăcintă. Rulourile se pun paralel în tavă şi se coc în cuptor la o temperatură potrivită până se rumenesc. După ce se răceşte plăcinta însiropaţi-o cu siropul pregătit din zahăr şi apă. Pentru aromă adăugaţi vanilie sau coajă de lămâie rasă. Mulţumesc pentru atenţie!
Posted on: Thu, 31 Oct 2013 13:06:06 +0000
Recently Viewed Topics
© 2015