Adina POPESCU La Urgenţe În urmă cu 20 de ani, clinicile medicale private nu existau (şi nici majoritatea românilor nu concepeau că ar fi posibil „să plătească“ pentru propria sănătate), iar spitalul era instituţia de stat care făcea, în final, diferenţa între viaţă şi moarte. Faptul că astăzi se fac studii, în paralel, despre cele două tipuri de servicii medicale demonstrează că între ele a început să existe o concurenţă. Iniţial, erau puţini cei care apelau la servicii medicale private, din cauza banilor, dar şi a neîncrederii (s-a întîmplat la fel şi cu şcolile particulare, pe vremea cînd tot ce nu aparţinea de stat era privit drept un moft neprofesionist). După o vreme, boom-ul clinicilor private a fost provocat şi de companiile care au început să le ofere pe gratis angajaţilor accesul la acest tip de servicii, creînd astfel obişnuinţe şi schimbînd o mentalitate. Astăzi, însă, într-o clinică privată, micile cozi care se formează nu mai sînt cele de la recepţia pentru abonaţi, iar în ultimul timp, am văzut mai mulţi oameni care scot din buzunar bani (şi de obicei e vorba de mai multe sute de lei), şi nu un card inscripţionat cu numele clinicii. Probabil că aceştia, dacă vor reveni, se vor abona. Avantajele unei clinici private ar fi aparatura performantă şi medicii buni (de fapt, aceiaşi de la stat). Pe de altă parte, dacă problemele sînt mai grave şi mai complexe, chiar medicii de la clinicile private te redirecţionează tot spre acelaşi spital de stat. Iar dacă vrei să cîştigi timp şi să nu plăteşti nimic, mergi tot la stat. La Urgenţe. Cum să păcăleşti sistemul? DE ACELASI AUTOR Groapă din Carpaţi Ajutor de florăreasă Bilete de papagal Fotograful amator De multe ori, am senzaţia că medicii internişti merg pe ghicite sau îşi dau, pur şi simplu, cu părerea. Însă în lipsa rezultatelor unor analize, investigaţii etc., nici n-au ce face altceva decît să te întrebe unde te doare şi să te palpeze. Iar uneori doar prezenţa în sine a unui medic care se interesează de soarta ta poate funcţiona ca un analgezic. Sau ca un Xanax. Brusc, odată ce ai ajuns în cabinet şi te-ai întins pe patul cel alb, nu te mai doare nimic şi te întrebi dacă n-ar fi fost mai bine să nu plăteşti 100 de lei consultaţia la o clinică particulară („medic specialist“), ci să stai acasă. Clinica era aproape pustie, se încheiau ultimele consultaţii ale zilei pentru pacienţii care îşi descoperă boli neaşteptate, seara tîrziu. Avantajul este că ai dat untelefon şi te-ai şi programat pentru o consultaţie, un medic internist e mereu disponibil, ca să poţi dormi liniştit. Aşa că nu plăteşti chiar degeaba 100 de lei – vizitezi clinica impecabilă, care îţi dă un sentiment de încredere, primeşti un zîmbet prietenos de la fata de la recepţie, la plecare ţi se urează „Sănătate!“, doctorul te întîmpină de parcă ai fi cine ştie ce VIP şi te-ar fi aşteptat tocmai pe tine. De data asta, e o doamnă în jur de 50 de ani, de modă veche. Cu experienţă, i s-au strîns pe chip tot stresul şi oboseala din sutele de gărzi de prin spitalele de stat, însă acum are acea atitudine binevoitoare, profesională, dar plină de blîndeţe, pe care o adoptă toţi medicii (şi) de la clinicile particulare, pentru că „aşa scrie în fişa postului“ (poate că n-am dreptate şi e doar o prejudecată; poate că aceşti doctori se comportă la fel peste tot, iar nouă, pacienţilor, ne-a intrat în cap că „la privat“ sîntem trataţi altfel, preferenţial, deoarece plătim şi pentru amabilitate). „Ce vă supără?“ Cînd e vorba de dureri de burtă ar putea să fie orice. Poate că e colecistul? Sau o indigestie, pur şi simplu? Sau pancreasul, dar nu crede... Sau stomacul, „dar nu, e prea jos ce-mi arătaţi dvs.“ Ar zice că-i apendicele... ia ridicaţi piciorul, vă doare? Hm, da, e un pic inflamat, dar nu e operabil. Chestia cu apendicele îmi dă oareşce fiori. Cum să merg liniştită acasă, cînd aş putea să fac peritonită peste noapte şi să mor? Mă vede speriată, în timp ce completează fişa medicală şi-mi prescrie No Spa-ul pe care îl luasem deja, dar reţeta face parte din ritual... „Ar trebui să faceţi analizele de sînge, o ecografie abdominală, însă la ora asta, în clinică nu cred că mai e nimeni la ecograf, eventual şi un sumar de urină. Abia dup-aia ne dăm seama ce este.“ Sînt oarecum dezamăgită, am plătit 100 de lei, iar diagnosticul e în continuare incert, s-ar putea să mai dureze încă două-trei zile pînă să-l descopăr. Se uită lung la mine, parcă îmi citeşte gîndurile. „Ştiţi ce? Eu vă dau un sfat... Dacă tot aţi ieşit din casă la ora asta şi pe ploaia asta... De ce nu mergeţi la Urgenţe, la Floreasca sau la Universitar? Poate aveţi noroc şi nu e multă lume şi, chiar dacă e, staţi acolo şi aşteptaţi. Vă fac analizele în regim de urgenţă, ecografia şi tot ce mai trebuie... E adevărat că pierdeţi două-trei ore, dar aţi scăpat şi aflaţi care e boala! Asta ca să vă liniştiţi. Puteţi încerca şi la camera de gardă la Colentina, însă eu am lucrat zece ani în spitalul ăla şi sincer nu-l recomand nimănui.“ Îi mulţumesc pentru sfat, îmi aruncă un zîmbet extenuat, îmi imaginez ce zi a avut – cum a alergat de la o clinică privată la alta, plus pacienţii ei din salonul de spital, pe care probabil că încă îi mai are. „Sănătate!“ îmi zice cînd dau să ies din cabinet. Un alt motiv pentru care îmi place la clinicile particulare – toţi speriaţii, stresaţii, ipohondrii, cei care ştiu că n-o să poată dormi noaptea pînă nu-i „vede“ un medic sînt băgaţi în seamă. Aşadar, e trecut de ora 9, plouă cu găleata; cum ies din cabinet, crampele reapar cu şi mai multă furie, tocmai pentru că n-am descoperit cauza, aşa că iau hotărîrea că reprezint „o urgenţă medicală“ şi merg la Urgenţe. La stat. Sînt conştientă însă de faptul că, dacă toţi ar face ca mine, sistemul s-ar duce de rîpă – medicii de familie ar deveni inutili, clinicile particulare ar da faliment sau s-ar transforma în simple maternităţi private (deşi, şi naşterea poate fi o urgenţă medicală, de ce nu?) şi o mulţime uriaşă de oameni cu crampe, gîlci şi migrene ar aştepta, în faţa spitalelor de urgenţă, să li se facă analize pe gratis şi, în timp record, să afle de ce boli suferă. Unii mor, alţii se tratează Cine să aibă treabă la Urgenţe într-o seară liniştită, din timpul săptămînii, fără petreceri, fără meciuri de fotbal şi mai ales pe o vreme ca asta, în care, vorba aia, nu-ţi vine să scoţi un cîine afară din casă? Ei bine, tot sînt vreo 20 de muşterii, adică nici mulţi, nici puţini, aşa că mă hotărăsc să-mi încerc norocul. La recepţie, unde se face trierea, îmi iau o faţă suferindă, „de urgenţe“. Mă gîndesc că, dacă or să mă vadă vioaie şi pe picioarele mele, or să mă trimită acasă, şi atunci – adio diagnostic! Chiar mă sprijin un pic de tejghea şi duc mîna la burtă. Mă doare pe bune. Însă fata îmbrăcată în alb nici nu se uită la mine, îmi cere doar buletinul, în timp ce eu continui să-i explic, cu o voce plîngăcioasă, că mă doare de trei zile, că e posibil să fie apendicită (din cîte ştiu, asta e sigur urgenţă!) şi că am şi o stare subfebrilă. Îmi dă o foaie. „Urmaţi săgeata galbenă şi aşteptaţi!“ Pe cărarea galbenă înainte şi ajung într-un soi de hol ticsit de pacienţi cu urgenţe. 20 erau doar la recepţie, aici sînt alţii, dar or fi şi cu însoţitori. Cei mai mulţi par la fel de normali şi de „sănătoşi“ ca mine (a se citi „la fel de puţin grav bolnavi ca mine“, căci chiar degeaba n-om fi fost noi acolo – totuşi, cine merge la spital de plăcere?). Remarc: un cuplu foarte tînăr – el, uşor crispat, se sprijină cu capul de umărul ei, în timp ce joacă un joc pe telefonul mobil; o mamă şi o fiică pe două scaune alăturate, fiica e palidă, probabil că ea e „urgenţa“; un tip înalt şi nervos, cu o mînă bandajată; o femeie de la ţară, care plînge încet, fără zgomot; o familie – mai multe generaţii, toţi destul de euforici şi cu ochii sticlind, probabil că a fost ziua unuia dintre ei; un clan întreg, în şlapi, cu fuste, batice, aur, unul dintre ei buzat şi tăiat pe faţă, toţi vorbesc tare şi certăreţ, într-o limbă pe care n-am învăţat-o la şcoală, şi oferă un spectacol nocturn obişnuit al camerelor de gardă (eram aproape sigură că voi da peste ei, deşi era o seară liniştită şi ploioasă). În afară de clan şi de femeia săracă de la ţară, pacienţii sînt îmbrăcaţi decent, femeile sînt machiate, de parcă ar fi ieşit seara în oraş. Pe două scaune doarme un aurolac care pute, zece metri în jurul lui e gol, aşa că ne îmbulzim unii într-alţii, în celălalt capăt al holului, privind cu speranţă la doctorii care intră şi ies preocupaţi din camera de gardă, aşteptînd să ne strige. Pe un perete e afişat şi timpul de aşteptare: pentru cazurile grave – maximum 15 minute, pentru cele minore – pînă la două ore că doar de-aia există triere. „Aiurea! Stăm aici de la ora 7, adică de trei ore!“ se plînge mama cu fiica palidă. Timp suficient să-ţi treacă toate bolile, de la sine. „Şi nici măcar nu v-a strigat?“ mă impacientez eu, iar crampele de burtă încep să cedeze. „Păi, ce să strige, că înăuntru cică mai sînt încă 20... Nu vedeţi că intră fiecare cînd are chef, e un haos aici!...“ E adevărat, pe uşa camerei de gardă se perindă tot felul de oameni care nu-s îmbrăcaţi în halate, ca să-i tragă de mînecă pe doctori, să le fluture în faţă nişte hîrtii, să le şoptească ceva la ureche, să le strîngă mîna. Mă gîndesc „că-s cu pile“, sau poate că nu, o fi existînd o ordine, un regulament, poate că plimbăreţii au venit cu mult înaintea noastră, pe la prînz, şi au depăşit deja nişte etape, s-au împrietenit cu doctorii şi se trag cu ei de şireturi. Din cînd în cînd, mai apar nişte brancardieri cu cîte o targă pe care zac oameni cu adevărat bolnavi, căci au perfuzii şi n-arată prea bine (şi crampele mele revin în forţă, cu o vagă senzaţie de vomă). „Faceţi loc, faceţi loc!“ Dispar cu tot cu targă dincolo de uşa de la camera de gardă. La un moment dat, profit de o mică vînzoleală şi intru şi eu, sperînd că pot să mă bag în faţă. Îmi iau din nou faţa suferindă de la triere. „Nu vă supăraţi, cum se procedează, de fapt, aici? Am venit de o oră şi ceva, cît mai am de aşteptat?“ îl întreb pe un doctor foarte tînăr, probabil un rezident, care stă în faţa unui computer. „Cum vă numiţi?“ Îi spun. „Sînteţi în grafic. Aşteptaţi că vă strigăm noi!“ O ţigancă tocmai a intrat şi ea peste rînd, îmi dă un brînci şi mă pomenesc din nou afară, pe hol. „Pe noi, ăştia din Ilfov, nu ne bagă nimeni în seamă!“ spune femeia de la ţară. A terminat cu plînsul şi acum doar oftează des. „Umblăm prin spitale de azi-dimineaţă!“ „Staţi, doamnă, liniştită, că nici pe noi, ăştia din Bucureşti, nu ne bagă nimeni în seamă... Asta e ţara în care trăim!“ îi dă replica cucoana cu fiica cea palidă. Între timp, rezidentul îl strigă pe băiatul care juca jocuri pe telefon. Cred că a bătut deja toate recordurile la joc. Rezidentul se opreşte în faţa femeii sărace. „Spuneţi-mi, vă rog, cîte ace de siguranţă a înghiţit?“ Femeia începe să plîngă din nou încetişor, la comandă. „El zice că zece.“ „A mîncat ceva azi? Că trebe să-i facem endoscopia...“ „I-am dat eu nişte lapte, am greşit?“ Doctorul pleacă. Femeia simte nevoia să ne explice, printre suspine: „Băiatul meu, săracu’... of! E schizofrenic. Cîte avem de tras cu el!“ Brusc mi se face greaţă, simt în stomac mii de ace de siguranţă care mă împung. Ce caut eu aici? Au trecut deja două ore. Familia cu chef şi-a mai revenit din beţie, discută acum despre nişte afaceri cu terenuri. Şi-au luat cafele de la automat şi stau la şuetă, exact ca la cafenea. Ies şi eu să fumez. Un brancardier încearcă să-l dea afară pe aurolacul care pute. Mă strigă. Mai departe, procedura e simplă. Mă trezesc pe un pat, doctorul mă palpează, o asistentă îmi ia sînge pentru analize. În camera de gardă, brancardierii aduc o nouă targă, cu o femeie în vîrstă. 85 de ani, cardiacă, a ameţit, a căzut în casă, bărbatul ei paralizat n-a auzit-o din cealaltă cameră, a găsit-o fiică-sa pentru că nu răspundea la telefon – le explică ea doctorilor, printre gîfîieli. Abia vorbeşte. E chiar în patul de lîngă mine, de care mă desparte doar o perdea. La un moment dat, povestea ei, pe alocuri incoerentă, este întreruptă de nişte horcăieli. Doctorii încep să se agite, al meu îşi cere scuze şi dispare. Horcăielile încetează, mi se pare că aud defibrilatorul pe care nu l-am văzut decît prin filme şi la ştiri. „O pierdem!“ Un om moare chiar lîngă mine, ne desparte doar o perdea. Şi mai straniu este că nu-l văd, doar aud cum moare. Ce mi-o fi trebuit să vin la Urgenţe pentru nişte amărîte de crampe? „Uite că-şi revine!“ „Cum e? Vă e rău? Ne auziţi?“ Aud din nou gîngăvitul femeii şi respir adînc. N-a sosit momentul ei, nu încă. Dar poate fi o lecţie – cum se agaţă cu disperare de viaţă o inimă bolnavă, de 85 de ani. Nu moare omul atît de uşor. Îmi vine să mă ridic din pat, să le cer scuze doctorilor pentru deranj şi să plec acasă. Însă n-am cum, am intrat în „procedură“. Mai trec încă două ore, e aproape ora 3. Ţiganii au plecat, cîrpiţi şi bandajaţi, pentru a se întoarce probabil peste cîteva zile. Cei din familia cu chef au încheiat afacerea cu terenuri. Iar schizofrenicul nu înghiţise nici un ac de siguranţă. Am făcut ecografia, au ieşit şi analizele. Şi am primit triumfătoare diagnosticul – infecţie urinară (dacă n-oi fi făcut-o pe loc, în spital, la ce mizerie era la toaletă!). Cele cinci ore petrecute la Urgenţe m-au scutit de nişte drumuri la doctorul de familie şi prin alte cîteva cabinete. Şi am trăit şi o seară în Anatomia lui Grey – variantă românească. În drum spre casă, mi-am dat seama, că noi, toţi pacienţii „cu urgenţe“, formasem deja o comunitate, mai rămînea doar să facem schimb de numere de telefon. Şi toţi am înjurat într-un fel sau altul sistemul, însă sistemul „ne-a rezolvat“ şi de data asta. Pe gratis. Dilema Veche, Nr.509, 14-20 noiembrie 2013 __._,_.___
Posted on: Tue, 19 Nov 2013 20:42:25 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015