Articol reprodus din seria "Cronica unui vechi iesean" publicat in "Curierul de Iasi" nr. 53/2008 „Poarta verde“, sinistra inchisoare de pe drumul Pacurarilor Continuând prezentarea vechilor zidiri iesene, cu insemnat trecut istoric, astazi vom poposi in strada Pacurari nr. 9, peste drum de Biblioteca Mihai Eminescu. Acolo se afla un corp al Universitatii iesene, in curtea careia s-a ridicat noul camin studentesc. Cum sunt unii ce se gândesc ca pe locul batrânei zidiri, pulverizate, s-ar mai putea ridica alt camin, se cuvine a trage un semnal de alarma amintind si povestea acesteia. Cladirea de la inceputul veacului al XIX-lea este cunoscuta in istorie sub numele de casa Costache Cananau si pastreaza alura vechilor constructii moldovenesti, cu bolta laterala, la scara careia trageau trasurile, cum mai este astazi Muzeul de Stiinte Naturale din Bulevardul Independentei. Iasul a avut mai multe asemenea constructii pierdute de-a lungul timpului. Una a fost si aceea cunoscuta sub numele „Palatul domnitorului Grigore Ghica, din ulita Podu Ros„ si se afla pâna in anul 1986 la poalele turnuletului din coasta apuseana a Palatului Culturii. Inaintea demolarii adapostise Tribunalul si Notariatul public. Vorbind saptamâna trecuta despre acest palat ce-l au pe suflet fostii edili si care ar merita sa imprumute fatada uneia dintre noile zidiri din zona, cum se procedeaza in intreaga Europa, aminteam ca odinioara pe locul balustradei ce margineste gradina Palatului Culturii se afla zidul inconjurator al Curtii Domnesti. In el a dainuit pâna prin 1834 un turn „ratund cu ferestruici mici, sapate in piatra, pe care de abia intra mina si care puteau sluji mai bine de metereze aparatoare decât de ferestre aducatoare de lumina“. Turnul acela, impreuna cu alta casoaie mai veche, aflata tot in zidurile curtii, chiar lânga poarta de intrare, sub care se casca o hruba adânca, slujeau de inchisoare domneasca acelora osânditi s-astepte invierea mortilor. Infatisarea-i sinistra ce trezea fiori in spinare trecatorilor pe lânga ea ramânea intiparita in paginile revistei „Propasirea“ din 20 august 1844: „In acel turn, in partea subterana, unde niciodata lumina nu razbatea, adesea grozave tragedii se mai petreceau. Pe un pat de scânduri, acoperit numai cu un mindir de paie mucede, sedeau nenorocitii intemnitati, ferecati in obezi, ce erau legati cu lacate de fier de patru belciuge infipte in pareti. O opaita palida, neputând razbate deasa intunecime, slujea numai a mari grozavia locului“. Iarna devenea si mai cumplita, caci se incalzea doar cu câtiva taciuni pe o vatra fara horn si fara hogeac“, de la care fumul iesea prin crapaturile ferestruicii „gratuita cu drugi grosi de fier“, atunci când nu se inturna invaluit in trâmbele viscolului ce rabufnea in tainita inghetata, spulberând nouri de omat. Mormântul obstesc, in care „ticalosii se ingropau de vii“, era parasit abia pe timpul administrarii Principatelor de generalul Kiseleff (1828-1834) si cârmuirii luminatului domnitor Mihalache Sturza (1834 - 1849), când printre alte reforme s-a pus pe tapet si aceea „penitentiara“. Atunci, acei pusi la popreala, erau scosi din pamânt si mutati catre marginea de sus a târgului, pe drumul Pacurarilor, unde se inalta casoaia lui Costache Cananau, cumparata de stat cu 3.000 de galbeni buni si zimtati, si transformata in „Criminal“ (inchisoarea tribunalului criminalicesc sau penitenciar). Cladirea se inconjura cu un zid inalt pe care vegheau caraule, parte din el darmându-se in anul 2007. Astfel se mai indulcea osânda „pacatosilor“ condamnati, dupa obiceiul timpului, sa nu mai vada lumina zilei decât atunci când aveau de implinit cazne sau datorii silite la caratul apei cu hârdaiele sau la rânitul podurilor strazilor podite si spalatul pardoselilor din cancelariile Ocârmuirii, mânati cu biciul si sudalmile zapciilor fiorosi ce se faceau a nu le vedea picioarele impiedicate in lanturi si butuci de lemn. Cum pâna atunci nici o pravila nu se ingrijea de traiul celor incaputi in mâna „grosariului“, cum ii spuneau târgovetii „giupânului chelar“ - slujitorului domnesc imputernicit cu lantul de chei al temnitei si o spanga la briu -, adesea acestia zaceau uitati si infometati multa vreme in boltile cufundate sub pamânt. Un calau fioros La „Criminal“, in Pacurari, nimic de spus, era mai multa lumina in odai, dar nici groaza nu era mai putina, caci, prin 1834, apucase meseria de calau un tâlhar „colos la trup, pagân de slut la fata, cu privire fioroasa“, pe nume Gavril Rusu, zis Ciobanu, Masalagiu sau Buzatu, gata sa implineasca hoteste si indesat osândele „Curtii criminalicesti“ in schimbul iertarii de spânzuratoare ce-i fusese harazita de domnie la primirea slujbei spre care nu tânjea nici un alt muritor. Cu toate ca nu avusese prea dese prilejuri sa puna juvatul la gâtul condamnatilor, caci in domnia lui Mihalache Sturza, vestit in asprime, fusesera osânditi la moarte doar vreo câtiva tâlhari, infatisarea hidoasa ii dusese buhul de calau cumplit si multor ticalosi li se parea groapa ocnelor floare la ureche pe lânga caznele sale, desi odata intrati in catacombele sarate, din fundul pamântului, rareori mai zareau lumina soarelui. In martie 1848, „cazarma si inchisorile de la Criminal“ s-au umplut cu tinerii revolutionari arestati din porunca lui Mihalache Sturza, pentru burzuluiala lor impotriva orânduirilor domnesti. Boieri si boieroaice in „Palatul Penitenciarului“ Indulcit pe timpul lui Grigore Ghica, Criminalul devenea o institut ie mai omeneasca. Orânduirea inchisorilor din Moldova se incredint ase frantuzului Dodun Desperieres, director general, recomandat de guvernul francez, iar Criminalul „hirurgului“ Paul Menestrier, veteran din razboaiele lui Napoleon. Scos din functie si hrentuit de hurducaiala carutelor de posta, in care isi purtase ciolanele facându-si meseria prin toate tinuturile tarii, Gavril Buzatu traia mai târziu ca „privilighet al printipatului Moldovii“, pe lânga Criminal (in ulita zisa Fatu), din mila Domniei si chiar a Teatrului, care la 23 ghenar 1853 dadea o reprezentatie in beneficiul sau. Printre locatarii din „Palatul Penitenciarului“ central din Pacurari nimereau uneori, in pensiune, si boieri simandicosi, precum Neculai Rosetti Roznovanu, marele proprietar de mosii, poftitor la tronul domnesc si unul dintre capii tulburarilor din 3 aprilie 1866, petrecute la Iasi, dupa rasturnarea domnitorului Alexandru I. Cuza. Tot acolo ajungea pe sus, mutat din palatul de peste drum – coltul ulitei Florilor - si Alecu Beldimari, politician si gazetar cu idei republicane (initiatorul ziarului“ Adevarul“ care avea sa imbrace zeghea puscariasilor in locul fracului si sa capete un ceaslov ferfenitit cu „Vietile Sfintilor“, ce se dadea spre pocainta tâlharilor pentru a-l citi in genunchi, cu post negru. Prin 1875, de pomina avea sa fie sederea la inchisoarea din Pacurari si a unei boieroaice, cucoana Anuta Latescu-Bals, stapâna mosiei si târgului Piatra Neamt. Dracoasa si iute, in chip de amazoana, cu cravasa in mâna, s-a ratoit intr-o zi, artagoasa, la presedintele tribunalului din târg si a fost iute inchisa. Pe la 1887, era pus la popreala si alta figura celebra a lasului, viitorul prefect, Costica Bals, boier conservator, ce aranjase o primire ostila lui Carol I, aflat in vizita in cea de a doua capitala - cum ii placea sa spuna lasului -, si impreuna cu câtiva partizani nemultumiti de lunga guvernare a celor de la putere l-au fluierat pe rege din balconul hotelului Traian. Mâncatoriile politice dintre cele doua mari partide ale vremi, doritoare sa acceada sau sa stea cât mai mult in scaunul Ocârmuirii, raspundeau, de la un timp si pe poarta inchisorii. Vopsita fiind, de la infiintare, in obisnuita culoare verde, infricosatoarea institutie capatase o porecla mai dulce: „Poarta verde“. Cazând, in fine, guvernantii de la putere, prin 1889, niste opozanti ieseni n-au gasit alta cale sa-si razbune lunga lor sedere pe de laturi decât sa vopseasca poarta inchisorii, in rosu (culoarea politica sub care luptau guvernantii), zicând ca acolo e locul fostilor ministri si mari dregatori, in contul carora se puneau o seama de afaceri „necurate“ si invârteli, de care nu aveau sa fie nici ei scutiti, dupa schimbarea guvernului (1896), când poarta s-a vopsit iar verde. Si asa mereu, incât dupa boiala portii, „rosie sau verde“, glumetii ziceau ca iesenii stiau care „talhari“ sunt la putere. In 1924, cladirea devine camin studentesc Intre institutiile de vaza pe care le vizita regele cu prilejul trecerilor periodice prin târg se afla numaidecât si Penitenciarul, oglindind peretii proaspat varuiti si podelele dezinfectate cu „bradolina“ (motorina). Pensionarii de acolo, strasnic ferchezuiti in camesi si izmene noi imprumutate de la cazarma, purtând smeriti sub brat ceaslovul pocaintei, semn ca au luat calea „prea sfintilor parinti“, abia asteptau sa poftoriceasca „nevinovatele“ fapte si, prin indurarea domneasca, acei mai norocosi, caci trebuia sa fie câtiva pentru reusita vizitei in urbe, sa capete scaparea. Dupa ce trecea vizita si apele cu sefii se intorceau in matca, izmenele la cazarma si straiele noi la magazii, in mahala iar se auzeau strigatele caraulelor strapungând noaptea: „Stai! Cine-i? Parola“, si macar odata pe luna pocnete de pusca, tipete, fluieraturi, tignale si zdupaieli pe strada Florilor. Treziti din somnul diminetii, vecinii se dumereau ca iarasi au scapat câtiva condamnatI fugind mancand pamântul, spre papurisul Bahluiului. Intre zidurile cu aerul inchis si rânced aveau sa petreaca nesfârsite zile si nopti, revolutionari, carturari si diferiti vizionari ai anilor Unirii, Independentei si României moderne. Indesându-se manifestatiile in jurul penitenciarului din mijlocul târgului, pentru eliberarea unora dintre cei inchisi, edilii si-au amintit deodata dorinta fostului proprietar care trecuse acareturile statului cu conditia „sa nu serveasca unei institutii de suferinta“ si au mutat inchisoarea in Galata, departe de târg, lasând casoaia studentilor. Astfel, prin anii 1924, in zidirea centrala cu ferestrele zabrelite, inaltata cu inca un etaj, se instala faimosul „Camin studentesc din Pacurari“, desfiintindu-se sirul de celule si inlocuindu-se, partial, zidul imprejmuirii de la strada cu un grilaj (1928). Restul se pastra ca marturie de epoca a vechii utilizari. Pe zid se fixau diferite placi cu numele celor adapostiti ca detinuti ori universitari, fosti studenti. Camin avea sa fie si dupa al doilea razboi mondial, pâna când studentilor li se inchinau noile camine zidite in dealul Copoului si in Tudor Vladimirescu. Vechea casoaie ramânea doar cu o policlinica scolara, niste servicii universitare si amintirile celor vreo doua sute ani de istorie, ce trebuie marcata printr-o placa de aducere aminte si introdusa in circuitul turistic al vechilor zidiri iesene. (Marian URMA)
Posted on: Tue, 23 Jul 2013 01:58:06 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015