Atunci când eram mică, părinţii îmi spuneau "Nu te lăsa călcată în picioare. Spune-ţi părerea." Acum, îmi închid gura cu un tare şi răspicat "Nu mai comenta la mine." sau "Nu mai răspunde atât. Îţi tai internetul." Voi aveţi impresia că ne faceţi un bine tratându-ne de parcă am fi nişte specimene eşuate de laborator? În primul rând, suntem nişte fiinţe umane. Sunteţi părinţii noştrii, iar noi nu suntem marionetele voastre. Nu ne puneţi impune un lucru, pe care nu ne dorim să-l facem. Respectul este una, bătaia de joc este alta. Atât timp cât suntem noi înşine, cât vă respectăm şi nu ne batem joc de bunătatea voastră, de ce continuaţi să vă comportaţi de parcă noi n-am exista? De parcă părerea noastră nu valorează nimic, iar tot ce scoatem pe gură este greşit? Voi nu sunteţi perfecţi, şi nici noi! A greşi e omeneşte, aşa că încetaţi să vă mai vărsaţi nervii pe noi, de fiecare dată când avem dreptate. Ar trebui să fiţi mândri! Ce cine am fost, de cine suntem şi de cine vom fi! Noi alegem ce dorim să devenim în viaţă. Mulţi îşi doresc să devină cu totul şi cu totul altceva, însă voi îi "forţaţi" să devină doctori sau agenţi imobiliari. Ne forţaţi să trăim visul vostru, şi nici nu vă daţi seama că defapt ni-l distrugeţi pe al nostru. Ni-l faceţi praf şi pulbere, şi nici măcar nu vă pasă. "Bani. Ia-ţi un serviciu bănos." La ce rost să ai bani, când nu ai fericire? Actoria pare un lucru banal şi prostesc pentru părinţi, însă pentru copii lor înseamnă mai mult. Mult mai mult. Visează dintotdeauna să joace pe "marea scenă", iar apoi se trezesc peste 10 ani îmbrăcaţi halate de laborator şi cu mulţi adolescenţi, care roiesc enervaţi în jurul lor. Nu mi se pare corect. Absolut deloc. Vreţi să fiţi mândri? Daţi-ne ascultare! Bani, şi iar bani. Banii se câştigă într-o lună, însă dragostea părinţilor este ceea ce ne trebuie nouă. Aţi privit vreodată adânc în sufletul nostru, în ochii noştrii? Aţi văzut cât de abătuţi suntem, şi totuşi nu v-aţi deranjat să ne întrebaţi ce se întâmplă. Ne-aţi lăsat să ne retragem în faţa calculatoarelor noastre cu muzica vărsându-se din căştile bine înfipte în urechi. Voi ne-aţi întrebat "Ce faceţi toată ziua în faţa calculatorului ăla?" De fiecare dată murmurăm un "Nimic", însă adevăratul răspuns zace în inima noastră. "Undeva, poate chiar în acest moment, cineva se simte la fel ca mine. Singur. Extrem de singur. Voi găsi acea persoană." Internetul poate fi bun, dar şi nebun; însă uneori se arată ca un "Cupidon". Leagă prietenii care se ţin şi persistă de la sute de kilometrii distanţă. Voi aţi continuat să criticaţi şi asta. Ne-aţi comparat. Ne-aţi făcut să ne simţim lipsiţi de valoare. Am ajuns să credem că sunteţi dezamăgiţi că ne aveţi, că am luat naştere. Am ajuns să credem că sunteţi dezamăgiţi că aveţi nişte copii ca noi. Am ajuns să credem tot felul de lucruri, şi totuşi nu v-a păsat. Ne-aţi spus "Nu mai boci atât că mă enervezi. Azi nu intri pe internet." Nu, nu plângem că nu ne mai lăsaţi la internet. Plângem pentru că sunteţi mult prea orbi, pentru că nu sunteţi în stare să vedeţi cât de mult ne deranjează lucrurile pe care ni le spuneţi. Nu ne ajută, ne demoralizează mai tare. Vă credeţi perfecţi, dar nu sunteţi nici pe jumătate mai presus decât noi. Sunteţi mai bătrâni? Nu înseamnă că sunteţi obligatoriu şi mai înţelepţi. Sunteţi părinţii noştrii? E un motiv în plus pentru care ar trebui să încetaţi cu toată faţada asta de "Eu sunt părintele. Eu îl comand." şi să începeţi să vă comportaţi ca nişte părinţi adevăraţi.
Posted on: Sat, 07 Sep 2013 17:59:24 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015