CANTEC INDEPARTAT DE INGERI “De unde atata pustiire? De la o clipa fara de Dumnezeu a mintii…”(Arsenie Boca) Intr-o zi mohorata de toamna cu vant si nori grosi a sosit in satul meu din Baragan un convoi de camioane militare miscandu-se greoi pe drumul de tara cu gropi adanci. Erau vreo sase mastodonti cu motoare galagioase, gafaind si starnind praful. Nu s-au oprit in sat , ci au iesit din ulita mare intr-o miriste plina de resturi vegetale. Acolo s-au oprit in cerc. Au coborat vreo cincizeci de persoane, tineri si batrani, femei, copii, barbati nebarbieriti, toti cu fetele ostenite. Au descarcat acolo in mijlocul campului tot soiul de bagaje: lazi, saci plini cu ceva, scanduri, pari de diferite marimi, boccele, oale, borcane, sticle, pasari, caini si pisici. Apoi camioanele s-au aliniat pe drumul de intoarcere si s-au tot dus. Cei abandonati pe miristea incetosata de incruntarea toamnei, in prag de iarna, aveam sa aflam peste ceva vreme, erau deportati. Adusi de undeva din tara, unde cu niste ani in urma se refugiasera din tinuturile Basarabiei. Fusesera anume adusi aici, in campul Baraganului unde Crivatul rabufneste satanic peste intinderea stepei, unde te mistuie arsita verilor secetoase. Noi, copiii, priveam din marginea satului cu o curiozitate lipsita de scop si vedeam zi de zi cum se incropeau gospodariile noilor veniti: mai intai niste bordeie acoperite cu vegetatie uscata adunata de pe camp, apoi niste garduri de nuiele, apoi niste adaposturi pentru cele cateva animale, apoi bordeiele s-au mai extins, s-au mai imbogatit cu usi si ferestre. Parintii ne sfatuiau sa nu ne apropiem de cartierul de bordeie si sa nu intram in vorba cu deportatii. Dar, copiii sunt iscoditori si… ne-am apropiat treptat de locuintele lor. Intr-unul din bordeie locuiau doi batrani, sot si sotie, de o blandete divina ce semana a misticism duios si umil, si o femeie tanara la vreo treizeci si cinci de ani. Batranei i se spunea “doamna”, batranului i se spunea pur si simplu “mos Ion”, iar pe femeia cea tanara o chema Tania. Noi, copiii, i-am spus “tanti Tania” si asa a stiut-o de atunci tot satul. Am vazut-o intr-o zi imbracata cu o bluza fara maneci si ni s-a infatisat imaginea unui brat schilodit, o piele plina de cicatrici ciudate sub care nu exista parca nici un muschi, doar forma oaselor. Am privit-o inspamantati si ea ne-a explicat scurt: “Cand am fost asa ca voi, n-am fost cuminte si am ars fiindca m-am jucat cu focul”. Fiorul curiozitatii s-a miscat dramatic si iute in grupurile de copii. Zvonul este intotdeauna necrutator, el raneste chipul omului, demnitatea ingenuncheaza uneori si se resemneaza sub loviturile zvonului. Noi, copiii, am spus tuturor ca tanti Tania are trupul mutilat de foc, caci n-a fost cuminte…Parea greu de crezut caci chipul ei era de o frumusete aparte. Toti din sat o priveau cu atentie cand o intalneau si ii puneau deseori intrebari indiscrete si rautacioase, fara sa inteleaga cat de grea este marturisirea despre defectele propriului trup, uneori mai grea decat marturisirea propriilor vicii. O data sau de doua ori pe saptamana poposea in cartierul deportatilor militianul satului. Noi stiam de la parintii nostri ca militianul Carlig- asa il chema- ii supravegheaza pentru ca au facut ceva rau. Dar il vedeam pe militian plecand dintre bordeie cu sacose pline, cu pasari, cu saci cu graunte, cu fel si fel de sarsanale pe care le incarca intr-o sareta un servitor zelos al omului cu uniforma. Nu stiu de ce intr-o dupa-amiaza militianul Carlig a avut o discutie tensionata cu tanti Tania si cu cei doi parinti ai ei. S-a iscat un scandal si am vazut rabufnind in gesturile militianului acordurile cele mai profunde ale cruzimii: autoritatea dezlantuita in violenta si dispret. Barbatul a inceput a urla isteric:”Nenorocito, scroafo!...Lasa ca te-nvat eu minte!...” Apoi cu fata rosie ca racul a rupt hainele de pe femeie, lasand-o goala, in mijlocul curtii, sub privirile noastre si ale altor gura-casca. Demonii colcaie in mintile brutale si neevoluate si nu-i poate infrunta decat demnitatea. Si totalitatea primitivismului se dezlantuie mai feroce pe masura ce acesti demoni descopera ca ii infrunta spiritul demn. Tanti Tania statea nemiscata, cu parul valvoi, cu privirea in jos, cu bratele lasate pe langa trup. Un trup schilodit de accidentul din copilarie, cu cicatrici sub forma unor desene ciudate, fara sani, un trup schilodit candva de foc, acum de umilinta. Stateau fata in fata batjocura grobianului sarlatan si luciditatea trista a unei femei umilite… Ce juxtapunere!... Pe militian il calmase uimirea: acele cicatrici pareau grimase ce se incordau in fata bestiei cu uniforma si epoleti. Gandul rusinii de a vedea o femeie dezbracata ne-a facut sa ne ascundem dupa niste tufisuri si sa ascultam cum vandalismul striveste. Am simtit in atitudinea Taniei nobletea categorica si fireasca, deloc eroica a omului superior.De la aceste scene grotesti care ingroapa bunul simt si ratiunea umana, am respectat-o si mai mult pe tanti Tania. Anii au trecut, bordeiele deportatilor injghebate pe fuga devenisera niste casute cochete. Multi batrani se mutasera in lumea celor drepti. Doamna cea blanda si mos Ion se mutasera si ei in vesnicie si tanti Tania ramasese singura. Noi , copiii crescuseram si nu mai ascultam demult interdictiile parintilor de a nu vorbi cu deportatii. Tanti Tania devenise prietena noastra. Ne primea in curte , ne dadea fructe si gemuri delicioase facute de ea, ne dadea sfaturi pe care le respect si astazi (“Nu va certati cu oamenii rai, caci ei pot sa va spuna ce nu puteti auzi si spune voi!” – si ne exemplifica). Ne spunea ca tara are un rege care o sa se intoarca sa domneasca si noi, oamenii vom fi atunci fericiti. Nu prea intelegeam, dar acceptam cuvintele ei pentru ca semanau a povesti cu regi si regine din castele de cristal, acele povesti pe care le mai auzeam in rastimpuri,in plutirea suava a copilariei... Povestile ei erau fascinante. Ne povestea cum a fugit de acasa intr-o noapte de iunie 1940 doar cu un pled sub brat, cum a ajuns la Prut pe jos prin paduri, vii si lanuri de porumb, pentru a nu cadea in mainile armatei sovietice, cum s-a hranit cu frunze si radacini, cum se simtea ca un animal haituit, cum a trecut Prutul innotand pe intuneric sub tirul mitralierelor armatei sovietice, cum s-a intors peste un an si a gasit in locul casei un teren viran caci soldatii sovietici aruncasera casa in aer,cum s-a refugiat inca o data din calea sovieticilor parasindu-si definitiv si dramatic locurile natale, cum bunica sa , prea batrana sa poata fugi din calea urgiei, n-a rezistat evenimentelor si si-a sfarsit zilele intr-o pivnita unde se ascunsese, cum cei sapte membri ai familiei s-au regasit doar la zece ani dupa razboi, cum au fost arestati si au facut ani grei de puscarie fara a sti de ce…Ne placeau povestile ei crude, din care gustam doar aventura, dar ne fascina ca erau spuse chiar de un personaj al acestor povesti. Nu pricepeam de ce soldatii sovietici…si multe altele nu pricepeam…dar erau cele mai tulburatoare povesti pe care le auzisem pana atunci. Tanti Tania imbatranea, iar noi, copiii, chiar daca plecaseram pe la oras pe la scoli, sa ne gasim un rost, o pastram in memoria noastra curenta ca pe o certitudine neostoita, poate ca pe un mister, caci n-am inteles multa vreme de ce ne atragea atat de mult. Destul de tarziu, cand am devenit oameni maturi, ne-am dat seama ca aceasta femeie nu cunostea ura, ca gandirea ei, privirea, cuvantul ei calmau convulsiile din jur. Ea nu avea nevoie de voluptati filosofice sa ne poata convinge, ii erau de ajuns chipul, cuvantul, hainele ei ponosite, privirea ei care refuza apasarea varstei. Toamna cu rasfrangerile ei de lumini reci, cu zdrentuiala vantului, cu savoarea ei amara si umbrele ei fantomatice, pustieste ganduri si suflete, infloreste nostalgii. Si pune un décor sumbru pentru ultime intrevederi. Pe tanti Tania am intalnit-o pentru ultima oara intr-o toamna, la ea acasa. Era batrana si neputincioasa, se misca greu. Batrana era si gospodaria ei cu pruni si liliac, gradina cu trandafiri si tufe de zmeur. Am aflat ca niste derbedei i-au furat din casa si au batut-o cu bestialitate ca sa le dea banii pe care nu-i avea. Le-a dat pensia ei de cateva bancnote. S-a bucurat mult ca m-a vazut si ca am vorbit. La plecare mi-a oferit cateva borcane cu gem de prune si de zmeur. Era fericita ca poate sa-mi ofere ceva. Si mi-a mai dat un plic inchis, in disperarea ultimelor zile de viata, crezand ca peste limitele posibilului l-as putea da aceluia caruia ii era destinat. Nu am dat nimanui acel plic, dar l-am deschis tarziu, peste ani, cautand totusi in interior un indiciu despre destinatar care sa ma indrume spre el. “…Nu stiu unde ai fost si unde esti. Te-am iubit mereu. Am simtit iubirea ta constant si intens in inima mea, cu toate zvarcolirile ei. Sunt fericita ca toata viata am avut dragostea ta deplina: am avut iubire, suferinta, fericire, asteptare, mangaiere, tandrete, furie, dezamagire, totul. N-am pierdut nimic desi te-am pierdut pe tine. Am castigat fericirea , caci asa este fericirea in dragoste: tragi linie la un moment dat si vezi ca nu lipseste nimic din mistuirea ei. Acolo, undeva, nu stiu unde, a fost si poate mai este un barbat care m-a iubit , a suferit, a asteptat, a fost poate fericit ca ma iubeste, m-a mangaiat, m-a strans langa inima lui si m-a pierdut in lumea asta mare. Eu i-am raspuns identic. De ce as fi nefericita, baiatul meu vesel? Din ziua aceea mohorata cand inotam prin glod, tu cu soldatii tai spre front, eu cu necazurile mele spre nicaieri, am pastrat numai zambetul tau. De-as fi stiut ca este ultimul tau mesaj…” …si asa mai departe. Dragostea, care nu mai vorbise niciodata atata amar de vreme, se inalta mutilata ca si trupul Taniei, parca fragila, parca vinovata, intr-o splendida noblete, intr-o blanda resemnare. In anul urmator n-am mai gasit-o pe batrana mea prietena. Se sfarsise in casuta ei darapanata. Mi s-a spus ca inainte de a se abandona lumii de dincolo ar fi vrut sa bea o cana de vin rosu, dar n-a primit-o de la nimeni. In ultima ei zi de viata a stat pe bancuta de langa portita de la strada, a privit trecatorii si a cantat cantece din copilarie despre primavara si gradini inflorite… Multi vor fi privit-o cu nedumerire si ganduri batjocoritoare…A vrut parca sa ia cu ea acel dram de fericire pe care viata i-l oferise demult,demult, in anii copilariei… Totusi, intr-una din zile cred ca am vazut-o pe tanti Tania pasind garbovita prin gradina casei ei. Am tresarit si m-au trecut fiori reci. Sa fi fost o melodie vaga si indepartata a ingerilor?...Sau poate o umbra incetosata a amintirii?... Nu, n-a fost tanti Tania, doar mi s-a parut… . martie 2013
Posted on: Tue, 23 Jul 2013 17:53:37 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015