CARTUŞ UN NOU ÎNCEPUT PENTRU DUBLA CAMPIOANĂ A PRESEI ROMÂNEŞTI DE PROVINCIE-REALITATEA GALAŢI Bogdaproste că România noastră mai e încă pe harta Europei, mai ales după ce am făcut parte 45 de ani şi jumătate din nenorocitul de lagăr socialist, forţaţi de Churchill şi Roosevelt. Ţara este însă închisă pentru inventar. Poate numai o mare revoltă populară sau un război să ardă putregaiul şi să mai scoată la lumină energiile latente ale acestei naţiuni. Uităm să demascăm comunismul şi pe securişti, să trimitem pe oameni să citească memoriile celor din închisori şi din exil, iar dacă măcar o persoană va da curs invitaţiei, e un câştig pentru omenire. În replică, năpârcile se clonează rapid. Poate şi pentru că românul e ţinut ocupat cu Zăvoranca, Ponta, Ioana Tufaru, Antonescu, Simona Gherghe, Guţă sau Măruţă, caţavenci şi magopaţe. Toţi de acelaşi calibru. Şcoala a ajuns casă de toleranţă. Biografiile noastre seamănă, tot mai mult, cu un regulament de ordine interioară. Şi dacă poporului îi place aşa, nu înseamnă că asta e ţara bunului plac? Este vremea veştilor rele, sesizată atât de bine de OMUL de la care am învăţat gazetărie pe pâine, Adrian Păunescu, sintetizată în două versuri: ’’De ce ne tot luăm la revedere/Când la adio este mai corect?’’ Hotărât lucru: românilor le plac iluziile. Din societatea românească au dispărut bărbaţii adevăraţi. Cei mai mulţi sunt plângăcioşi, meschini, fricoşi, lasă toate greutăţile în seama femeilor. Dacă aş fi femeie, n-aş avea cu cine să mă mărit. E plină ţara de lătrăi, părerişti/părerologi, vorbitologi. Cu carismă şi dicţie, de orator sau dimpotrivă, cepelegi şi urâţei, rolul lor în societate este sinonim cu acela al ţevilor de eşapament: ca să nu explodeze ‘’motorul’’, lasă să iasă prin guriţele lor toate combustiiile maselor, vădit nemulţumite de mersul trebilor, de felul în care le-au fost din nou înşelate speranţele. Poliţia română atunci când nu o freacă la rece, îşi poate obţine credibilitatea visată. Deocamdată, românii sunt batjocoriţi în ţara lor. Vom ajunge să ne simţim străini în propria casă. Regretata Leonida Lari are un vers (’’Nu da române în român’’), de o actualitate dureroasă. Într-o altă ordine de idei, patrimoniul naţional trebuie apărat cu străşnicie împotriva jafului, ca în Codrii Vlăsiei, căci din 1990 încoace, România a devenit placa turnantă în această parte a Europei, a traficului cu obiecte de artă de patrimoniu, printr-o rapidă ’’profesionalizare’’ a reţelelor mafiote. De peste 20 de ani se tot vinde sub-evaluat ce s-a realizat înainte de 1989, România de astăzi prezentându-se ca o neocolonie. Dar, de când lumea, bucuriile şi satisfacţiile nu ţin o veşnicie. Mi se tot repetă că Spania, Cipru, Irlanda, Italia, Grecia şi Rusia sunt în prag de lichidare, cu ajutorul eforturilor unora din interior. Lucru care mă lasă rece, atâta timp cât ai mei o duc rău. În calitatea sa de agent de vânzări al capitalului privat internaţional, FMI a obţinut, prin presiunile corespunzătoare, lichidarea, practic, a ultimelor rămăşiţe cu rol strategic de economie românească din România şi nu mai are ce face aici. Al doilea obiectiv pentru care FMI s-a implicat în România-impunerea liberalizării preţurilor în energie-este, de asemenea, realizat. Pe de altă parte, sunt destui cei ce se îndeletnicesc cu trasul de fiare până ajung şifoniere umblătoare. Ce se naşte din beznă însă ţipă întuneric. Ţara unde vom avea hârtie (diplomă, atestat etc.) şi nu vom avea cărturari, poporul ei va trăi în sărăcie materială şi morală. Continuăm însă să repirăm într-o ţară în care există încă un cult al ciornelor. Peste un timp, harta limbii române va ajunge mai mică decât cea a României. Uitaţi-vă la ultimul bac. La aşa şcoală, aşa bac, dus cu pluta. Doar că ’’plutaşii’’’ de azi vor cârmui, peste câţiva ani, ţara. Eu îmi iubesc ţara şi cred în ea. N-o să plec niciodată de tot, pentru că am aici un trecut inegalabil. Ca şi dumneavoastră. Cea mai acută problemă a României în momentul de faţă este faptul că priveşte spre trecut în loc să privească spre viitor. Şi drama României nu e că-i pleacă preoţii, ci că-i pleacă medicii. Nu prea există cerere de preoţi în Occident. Iar noi rămânem un popor cu suflet mare. Atât şi nimic mai mult. Presa are partea ei de contribuţie, fiindcă îi învrăjbeşte pe români şi întreţine o psihoză demenţială. Dar, nu-i nimic: moare şi ea. Sigur, în toată lumea există guri rele, dar în România mai ales, bârfa este ridicată la rang de putere de stat. Legendarul gazetar Pamfil Şeicaru, atât de incomod pentru autorităţile unei epoci tulburi, se spune că ar fi făcut din şantaj un mod de existenţă jurnalistică şi nu numai. E limpede, o mare parte din societatea românească are încă, paradoxal sau nu, nostalgia presei cumincioare din perioada dictaturii, unde condeierul nu mai era o personalitate, ci o persoană. Asta nu înseamnă că vom încuraja dezvăluirile fără chiloţi, eseurile de cearceaf sau transmisiunile în direct din sicriu. Desfidem, totodată, amatorii de calciama la poker şi în viaţă, am zice că numai pentru un băut scurt. Greii de odinioară şi-au aruncat destul în dreptul ventilatoarelor oliţele de noapte, ajungând toţi nişte dalmaţieni de cacao, perfect decredibilizaţi. Sunt şi colegi de-ai noştri care au făcut muci codul deontologic. Avem şi la Galaţi destui din ăştia, care vor să pună pe năsălie frageda duduie Democraţie Originală de România. De aici încolo, de la borna pe care, mărturism acum, ne-am ales-o drept reper încă de la lansare, vom găzdui doar pe cei cărora talentul le sălăşluieşte într-un colţ magic al cugetului şi fila albă le este o prietenă devotată. Am renunţat la unii colaboratori care n-au crescut valoric, am luat alţii noi, totul pentru a desfăta cititorii proprii, al căror număr a crescut suficient, deşi mai îi aşteptăm în rândurile noastre pe toţi cei cu suflet şi gând românesc. Vrem oameni care ne-au rămas aproape, în ciuda vremurilor grele. Oameni cărora să le rămânem aproape, în ciuda vremurilor grele. Vom urma sfatul Mitropolitului Bartolomeu Ananaia, atât de legat de conducerea onorifică a redacţiei noastre, care în timpul unei conferinţe afirmase că Dumnezeu nu face nimic întâmplător, ci cu un anumit scop. Mi-am fixat ceasul de la mână după bătaia inimii şi nu după zumzetul naţiunii. E scurt timpul, coloana noii mele rubrici se termină, se consumă ca o lumânare de priveghi şi ca o lumânare de nuntă, aşa că pentru astăzi mă opresc aici. Poate aşa şantajez destinul şi-l ameninţ că plec undeva de unde nu mă va putea întoarce niciodată. S-o luăm cu toţii de la capăt din această săptămână! Cu plecăciune, Pompiliu COMŞA, al dumneavoastră pentru totdeauna
Posted on: Sun, 08 Sep 2013 12:43:24 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015