Cunoaşterea psihologiei medicale contribuie la considerarea integrală a bolnavului, la o mai bună aprofundare şi mai ales la individualizarea suferinţelor sale. Un medic, oricât de înalt ar fi gradul său de pregătire profesională sau de tenacitate, dacă rămâne un slab psiholog, riscă să nu depăşească limitele mediocrităţii, din punct de vedere al eficienţei terapeutice. De cele mai multe ori medicul nu este numai naturalistul care observă reacţiile unui organism, practicianul care aplică unele remedii; el este confesorul destăinuirilor celor mai adânci, “atoateînţelegătorul” şi sfătuitor faţă de cel ce însoţeşte animalul bolonav la cabinet. Consumul energetic şi rezistenţa psihică şi fizică a medicului, în situaţii de psihodiagnoză, ţine foarte mult de cunoaşterea tipologiei umane şi de modul abordării patologiei în cauză. De regulă, “a te limita numai la datele laboratorului de biochimie şi la probele funcţionale, fără să te pleci asupra suferinţei bolnavului – consultul clinic – înseamnă să dezumanizezi medicina”, scria în 1971Th. Burghele. Medicul trebuie să fie în acelaşi timp psiholog, filozof şi om de cultură, dotat cu o metodă rafinată şi cu o intuiţie pătrunzătoare ca să poată trata fiecare organism bolnav în parte.
Posted on: Fri, 26 Jul 2013 20:28:46 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015