Câteva puncte. (1) 16 ani de zile, chiar dacă este o perioadă determinată, nu este scurtă. Pentru un miner, 15 ani pot reprezenta aproape întreaga activitate (i.e. pentru a căpăta drept de pensionare). (2) Peste o mie de locuri de muncă nu sunt deloc „foarte puține” - reprezintă peste o mie de familii. Dintre companiile mari, doar cele lipsite de eficiența mecanizării sau care scot produse de mare performanță au mai mulți angajați. De asemenea, nu trebuie neglijate locurile de muncă din industriile conexe (locuri create nu doar acolo, ci și în alte orașe). (3) Redevența, combinată cu procentul din companie deținut de stat, cu banii introduși în infrastructură și în proiecte conexe neobligatorii (dar pe care RMGC le finanțează) este foarte bună, în condițiile în care străinii aduc tot și noi doar le dăm un teren sub care se întâmplă să fie aur. (4) Punctul 2 din manifest este doar justificarea afirmației de la punctul 1. Eu cred că inginerii care au întocmit proiectul știu despre ce vorbesc. Dacă au decis că au nevoie de 13.000 de tone de cianură, atunci cu siguranță au dimensionat și exploatarea pe măsură (inclusiv în ce privește lacul de acumulare, barajul și mentenanța acestora). (5) Problema punctului 5 poate fi rezolvată ușor dacă li se cere celor de la RMGC să administreze lacul atât timp cât va fi nevoie, după încetarea exploatării. În acest fel, exact cât de mult cheltuiesc pentru întreținere devine problema lor, atât timp cât se achită cu brio de sarcină. (6) Punctele 3 și 4 sunt, într-adevăr, îngrijorătoare și, în ciuda asigurărilor RMGC, îmi este dificil să îmi imaginez că vor reuși să pună munții la loc după ce îi aruncă în aer. (7) Cât privește metodele mai scumpe dar mai prietenoase cu mediul, poate o enumerare efectivă a lor ar face manifestul mai convingător. Punctele (1) - (5) mă determină să înclin spre un „da” proiectului de exploatare. Punctul (6) nu mă afectează deloc personal, în condițiile în care nu trăiesc în zonă și în care patrimoniul va fi conservat prin mutare. Este de netăgăduit, însă, că punctul este critic pentru oamenii locului, care ar trebui să fie (și au fost, înțeleg) primii consultați - dacă lor le convine să le dispară un munte și să le sune dinamita în urechi toată ziua, timp de 16 ani, atunci eu nu am nimic împotrivă. Acestea fiind spuse, deși susțin proiectul, nu îl consider nici pe departe ideal. Cea mai bună soluție, spun eu, este ca statul român să se ocupe singur de exploatare. Să împrumute niște miliarde de euro (este mai bine, zic, să ne împrumutăm pentru așa ceva decât pentru plata pensiilor și a salariilor), să stabilească o companie de stat și să pună la vânzare 49% din acțiuni pentru a obține expertiza unor parteneri precum canadienii din RMGC. Într-o astfel de companie, o redevență de 6% ar putea fi cam mare (în condițiile în care statul însuși face exploatarea, a impune o redevență este echivalent cu a-ți penaliza proprii parteneri, ceea ce i-ar putea face să se gândească de două ori înainte de a intra în horă). Ce ar fi diferit la această companie față de RMGC? Nu componența - am avea nevoie în continuare de canadieni pentru expertiza lor în minerit (cu atât mai mult cu cât proiectul înțeleg că este unul monumental). (i) În primul rând, statul ar contribui cu bani. În zgârcenia noastră tipic comunistă, am vrea ca să nu dăm niciun ban și să primim și mai tot ce se scoate de acolo. Așa ceva nu s-a văzut în lumea civilizată. (ii) În al doilea rând, statul ar avea controlul consiliului de administrație. (iii) Orice interacțiune populație-companie (inclusiv sancțiuni), prin intermediul guvernului, ar putea fi realizată mai ușor. (iv) Populația și-ar putea impune punctul de vedere privind metoda de exploatare aleasă. (v) Partenerii nu ar mai căuta să o ia pe scurtături într-un proiect co-finanțat masiv de stat (ne-am convins de acest lucru cu autostrăzile). În fine, cât privește rambursarea împrumutului, nu întrevăd nicio problemă - doar vorbim despre aur, nu?
Posted on: Wed, 04 Sep 2013 14:48:29 +0000