Deşi era român de-al nostru, după cum sugerează şi numele, Nea Ion poştaşul părea neamţ. Nu bea, nu fuma, nu bîrfea. Cu toate că umbla cu şareta, parcă se deplasa mai repede şi ajungea cu mai puţină întîrziere decît trenurile CFR din ziua de azi. Nu-l cronometra nimeni, dar toată lumea ştia cam cînd să iasă la poartă că „tre’ să treacă Nea Ion”. Şi n-am auzit pe vreunul să se plîngă vreodată că n-ar fi venit la timp. La început mă minunam de cum arată şareta lui, însă cu asta m-am obişnuit repede. În schimb, toată copilăria mea petrecută la ţară, m-a fascinat geanta lui imensă de piele, mai precis teancul de ziare şi reviste dinăuntru. Întîi, pentru că uneori – atunci cînd avea un avans faţă de programul lui ori, pur şi simplu, îşi mai trăgea sufletul – îi cerea mamei o cană cu apă şi, între timp, îmi dădea voie să mă uit în revista „Cutezătorii”, la care n-aveam abonament. Sincer, nici n-o deschideam, ci doar soarbeam serialul de benzi desenate de pe coperta spate. Restul, cuvîntări ceauşişte şi realizări pioniereşti, ştiam, nici nu merită. Pe urmă, nu mai ţin minte din ce motive – ori nu mai venea revista, ori m-am plictisit eu –, în scurtele pauze pe care le făcea uneori la casa noastră, mă rugam la Nea Ion să mă lase să-i frunzăresc ziarele. Cum omul era totdeauna pe fugă, n-apucam să văd mare lucru. Doar o mare promisiune neonorată de veşti şi curiozităţi din lumea largă. Chiar şi cînd ai mei aveau abonament la un ziar, tot mai atras eram de geantă. Nu vorbim de ceea ce găseai înăuntru (mare parte, maculatură cu propagandă comunistă de necitit), ci de ce-mi închipuiam eu c-ar putea fi în paginile la care n-aveam acces. Vroiam să văd ziarele şi revistele din geantă, pe toate, pentru că cel de la abonamentul nostru mă plictisea de fiecare dată. Însă, pe scurt, Nea Ion e cumva vinovat c-a început să-mi placă presa scrisă, că mi-a stîrnit curiozitatea pentru asta. Apoi, relaţia pasională a continuat cînd am venit în oraş la liceu, perioadă în care aveam acces la ziarele şi revistele devenite ambalaj pentru pachetele cu mîncare de-acasă. Desfăceam un ou fiert sau un măr, citeam petecul de hîrtie în care fusese învelit. Cozonacul era întotdeauna un deliciu: împachetat în două pagini mari, faţă în faţă. Să tot citeşti. În căminul studenţesc, mai mereu apăreau două-trei ziare prin cameră. Îmi şi cumpăram destul de des, pentru că, cel puţin aşa mi se pare mie, în anii ’90, chiar aveai ce să citeşti. Şi citeam cu poftă, cu regretul că nu le pot cumpăra pe toate (găseai cel puţin treizeci de branduri diferite la chioşc, cred). Abia cu primul meu serviciu serios am ajuns să-mi văd visul cu ochii în această privinţă: compania la care lucram era abonată la vreo douăzeci de ziare şi reviste, cam la tot ce exista important pe piaţă. Mai mult, era de datoria mea să le citesc, să monitorizez ce se scrie despre noi. O dată cu plecarea mea din slujba cu pricina, pasiunea s-a stins încet-încet, reducîndu-se la a-mi cumpăra şi a citi ziare tipărite doar pe tren, în călătoriile lungi. Multă vreme am crezut că dezinteresul meu creşte din cauza Internetului, a televizorului, a suprasaturaţiei. Uite, mi-am zis, tata citeşte în contiuare cu aceeaşi pasiune. „Nişte ziare!”, îmi cere el de fiecare dată cînd îl întreb ce să-i aduc de la oraş. Însă din ce în ce mai des, cînd merg la chioşc ca să-i cumpăr ziare, abia dacă mai găsesc două-trei care să merite cît de cît, care să nu fie o odioasă propagandă ori cancanuri sub limita oricărui bun gust şi simţ. Şi mă întreb şi eu ca un Nea Ion oarecare: de ce-aş mai da bani pe un ziar tipărit de azi? Ca să citesc ştirile pe care le-am văzut aseară pe Internet? Ca să realizez ce partid ori mahăr îl finanţează în interes strict personal? Mersi, îmi dau seama după titlurile ori reclamele de pe prima pagină, aşa cum le văd înşirate pe tarabă. Ca să aflu detalii indecente, scrise cu picioarele, despre viaţa intimă a unor vedete de care n-am auzit în viaţa mea? N-am nimic de împărţit cu presa tabloid. Dacă se vinde, dacă are public, treaba ei. În acelaşi timp, sînt convins că mai există totuşi un public – e drept, redus simţitor – care vrea şi altceva. Mi-e greu să cred că ne-am tîmpit cu toţii în ţara asta, că prea puţini mai au plăcerea de a citi pe o foaie tipărită şi altceva, în timp ce-şi beau cafeau. Şi-ntreb din nou: care Nea Ion din conducerea unui ziar pretins quality e atît de naiv să-şi închipuie că se poate bate cu internetul, cu tabloidele şi cu televiziunile în cancan şi propagandă? Nu-i vizibil de la o poştă că – atunci cînd reduci conţinutul ziarului la un melanj nefericit de ştiri expirate, propagandă şi cancan – te autocondamni la dispariţie?! Din Suplimentul de Cultura de sîmbătă
Posted on: Mon, 07 Oct 2013 08:10:06 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015