Dormeam in patul din camera mea si visam cã visez cum cineva mã trezeste. Aveam vreo 19 ani, vârstã la care dacã aveam chef sã dorm, dormeam indiferent de situatie. Asa s-a intâmplat si sã plec in armatã, desi uram ideea, si mi se pãrea nedrept sã fii constrâns sã faci ceva dacã nu vrei. Am preferat sã dorm in dimineatza aia, desi ar fi trebuit sã merg la intâlnirea cu un nene care ar fi putut sã-mi amâne armata cu incã un an. Incã sunt rãu de somn. Asadar, cum dormeam eu asa si visam cã visez, in pragul usii camerei mele si-a fãcut aparitia un personaj care a intrat si s-a oprit lângã pat privindu-mã de sus pentru putinã vreme. Era Moartea. Sau, mã rog, personificarea Mortii; acea imagine cu care ne-au obisnuit artistii plastici care au desenat coperti pentru albume trupelor de Heavy Metal de-a lungul vremii. Pelerinã lungã neagrã cu glugã pe cap, coasa in mânã petrecutã pe deasupra capului, toate acoperind de fapt un schelet uman, pe mâneca pelerinei iesind la ivealã destul de pronuntzat, o mânã umanã formatã doar din oase albe, cu unghii parcã ramforsate, ca sã reziste la infigere si sfâsiere. Am privit-o contrariat, asteptând sã aflu motivul pentru care este lângã mine. N-am avut vreme sã mã sperii, pentru cã prioritar in clipa aia pentru mine era sã ii aflu intentziile. De fapt totul s-a petrecut atât de repede, incât n-a fost timp pentru ca mintea sã intre in prizã, deci priveam asteptând sã mã lãmuresc “ce-i cu chestia asta lângã mine, si ce vrea.” Fãrã nici un alt preambul, a intins mâna dreaptã cãtre mine si nu a spus decât “-Hai!” Tonul vocii sale era blând si totusi ferm, cumva lãsând la intelegere faptul cã odatã ce se afla acolo, nimic nu se mai putea face, si nimic nu ar fi avut cum sã schimbe… nimic. Altfel n-ar fi fost acolo. Am inteles asta printre rânduri, pe oricâte ar fi putut fi scris acel “hai”, iar reactia mea a fost sã intind la rândul meu mâna cãtre mâna ei. Am simtit falangele degetelor sale cum imi cuprind mâna dreaptã, dure, aspre, reci, si totusi vulnerabile. Am asteptat ca mâna ei sã o cuprindã in totalitate pe a mea, moment in care am strâns-o ca intr-un cleste, sub fortza presiunii simtzindu-I mâna cum se dezagregã in palma mâinii mele. Observându-mi eficientza, si mai ales constatând cã “puncte slabe” sunt cu grãmada, m-am ridicat din pat, cu pumnii strânsi, executând o miscare a bratelor de sus in jos cãtre ea, astfel incât nu trecu mult pânã când la picioarele mele, pe parchet, aveam o grãmadã de oase acoperite de pelerina neagrã. La câteva secunde distantzã, nu cu suficientã stupoare, pentru cã mintea incã era in conditzie “latentã”, am constatat cã acesta fusese doar un moment de respiro pentru mine, pe care evident cã nu l-am savurat, neconstient fiind de statutul acestuia, la timpul potrivit. Grãmada de oase de la picioarele mele s-a reconstruit pe sine, devenind acelasi personaj, numai cã de data asta, mânuind coasa, cred cã m-a decapitat. Spun cred, pentru cã nu stiu exact ce s-a intâmplat. Brusc m-am teleportat parcã, intr-un deshert, inconjurat cât vezi cu ochii de nisip de un maroniu deschis, unde eu alergam cãtre nicieri, urmãrit fiind de oameni cãlãri, destul de aproape de mine, pentru cã ii puteam vedea la numãr, cam 6. Nu stiam de ce vor sã mã prindã, dar n-am riscat sã aflu cã era ceva de rãu. Fugeam de ei. Ca in orice vis, nu toate bucãtile actiunii se leagã rational. Sau poate alea sunt bucãti pe care nu ni le amintim, pentru cã fiind atât de aproape de mine si pe cai in alergare, eu pe jos alergând prin nisip, n-ar fi avut cum sã nu mã prindã, in timp ce eu trãgeam de undeva din nisip, de la jumãtatea unui lantz ale cãrui capete erau implementate zdravãn in colturile unei plãci de metal destul de late, ca trasã la o parte, sã nu ofere un spatiu suficient de larg pentru ca un om sã poatã pãtrunde in adãpostul, probabil impotriva furtunilor de nisip, pe care aceastã placã de fier dur si gros, deasemenea lung cam cât un om, il acoperea. Am intrat acolo, si m-am trezit intr-un loc sãpat parcã in nisip, de altfel deloc imposibil, dar inconjurat de mii de lumânãri, plasate pe toatã suprafatza pe care o puteai cuprinde cu ochii, cele din pereti fiind introduse in mici locusoare sãpate pãtrat, corect, in nisipul peretilor. In mijlocul incãperii (sã zicem), se afla un mormânt, inconjurat si acesta de lumânãri. Dacã mai este nevoie sã precizez, toate lumânãrile prezente, ardeau. Fiind categoric contra cronometru, pentru cã era posibil ca banditii care mã urmãreau sã aparã din clipã-n clipã, n-am avut vreme sã savurez frumusetea acelui loc, instinctiv m-am ascuns in… n-as zice sicriu, pentru cã nu era unul. Cumva parcã m-am scufundat in nisipul aferent mormântului, dupã care a urmat altã teleportare, si ultima. Locul arãta infiorãtor. O veche uzinã functionalã, imensã, cilindricã, cu un diametru de ordinul zecilor de metri, inaltã cam cât un bloc cu 10 etaje, complet goalã pe interior, cu peretii acoperiti de ruginã cumva verde amestecat cu maro. Tot pe peretii, care confereau si circumferintza acestui cilindru imens, curgând un fel de lichid aproape pãstos din loc in loc. Nu existau ferestre, desi luminã era. Ca ultim amãnunt despre pereti, acestia ofereau gãzduire, cam la 3 metri distantzã ca inãltime intre ele, unor benzi rulante de sus pânã jos, care se deplasau in de jur imprejur in sensul acelor de ceasornic, acestea fiind pline cu oameni care sãteau in picioare, asteptând sã ajungã fiecare in dreptul unui inel metalic compus din douã semicercuri tãioase care il formau si il deschideau, tãisul fiind in interiorul lor. Odatã ajuns in dreptul acestui inel, respectivului, ii era despicatã si extrasã, calota… superioarã (sã spun “iar” asa), dar fãrã sã-i atingã creierul. Dupã care, “subiectul” era aruncat in interiorul cilindrului. Privind in jos, am vãzut o groapã plinã cu schelete umane, toate având creierul intact.
Posted on: Tue, 05 Nov 2013 21:44:58 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015