„Eutanasia” ca soluție Apetența primarilor români și, de fapt, a unei bune părți dintre cetățenii obișnuiți, pentru eutanasia câinilor exprimă preferința noastră pentru o soluție expeditivă, pentru o scurtătură sau „cale regală” în rezolvarea oricărei probleme care este presantă, dar complicată. O astfel de problemă ar reclama decizii dificile, efort și disciplină pentru a fi depășită, dar noi asociem acestea cu străinul fraier, ridiculizat în toate bancurile de uz intern de către un român șmecher. „Eutanasia”, respectiv împingerea în neființă – cu o preocupare mimată pentru limitarea durerii asociate – a spitalelor mici, a întreprinderilor de stat, a serviciilor publice, a grupurilor etnice incomode, a clădirilor sau parcurilor care stau în calea proiectelor „de dezvoltare”, și multe altele asemenea, toate sunt non-decizii. Ele relevă falsul curaj și autentica lașitate a celui care încearcă să nimicească problema, în loc să se angajeze la umilitorul efort de a o înțelege și de a face tentative de rezolvare, păstrând și valorizând ce e de păstrat, schimbând ce e de schimbat. Progresul prin eutanasii succesive este doar o trecere prin timp în derivă, avansând cu o continuă întârziere față de apa vieții care ne petrece; asociate vin multă suferință și dezintegrarea acelei persoane colective – comunitatea locală, națiunea – care s-a eschivat de la răspunderea deciziei, a cumpătării și a muncii organizate. Dezintegrarea este lentă, iar nu rapidă și dramatică. Această „metodă”, ne-asumată dar aplicată, a „eutanasiilor” repetate, anunțate și ratate (uneori numite pompos reforme), este la români o tergiversare, o „cumpărare de timp” cum spun englezii. Și britanicii și americanii „eutanasiază” masiv și variat. Dar pentru alte motive: cei de peste ocean pentru că este good for business , crescând vânzările pentru înlocuirea a ce s-a distrus, iar cei din Europa pentru că decid, uneori cu costuri emoționale, să aloce resursele identificate în altă direcție. Noi doar încercăm să omorâm problemele, nu să le rezolvăm. Când torentul civilizator mobilizat de alții ne împinge și pe noi la soluție, abia atunci o aplicăm. Pentru România, pentru români, acesta este modul găsit spontan de a amâna momentul disoluției complete a ambalajului statal și de autodeterminare, al eșuării precipitate într-o identitate strict culturală și lingvistică; precum cea a rromilor, de pildă, care „orice s-ar zice, cântă frumos”. Vom vedea dacă noi avem vreun colac de salvare, măcar cultural, precum ei. S-ar putea ca „eutanasia” – generic, la nivelul fiecărei probleme cu care ne confruntăm – să salveze România. Temporar. Pentru că ne maschează lenea morală și rațională. Și așa, cu ne-ființa mascată, mai trec 10 ani și suntem încă pe lume ca un fel de țară. Poate dacă, în loc să ne eschivăm, chiar am hotărî ceva și am face ceva, lucrurile s-ar precipita nefast. Dar eutanasia câinilor de pe stradă e prea mult pentru prea puțin. E crimă pentru nimic. Dacă mi se va cere, ca medic veterinar, să fiu arma crimei, voi refuza.
Posted on: Fri, 06 Sep 2013 09:27:02 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015