First time I saw Paris III Cum ziceam, în urmatoarea zi, am hotărât să vizităm Parisul fiecare pe cont propriu. Așa că, iată-mă singur, cu bocceaua-n spate (o punga de nylon primită împreună cu pet-ul de ”șampon”, repectiv, băutura acidulată cu iz de lămâie care la turnare spumega intens) hălăduind ”la liber” în Capitala Lumii. Traseul? Același ca-n prima zi, adică Rue Bosquet, Pont de L’Alma, Bd. Georges V, Champs-Élysée. Nu putea fi altul, era cel mai la-ndemână și in același timp cel mai frumos. De data asta am mers pe ”Câmpiile Elizee” până la capăt, adică până în Piața (Place de la) Concorde, în mijlocul căreia se află Obeliscul egiptean (unul din cele două care străjuiau intrarea în templul de la Luxor), plasat fix pe locul unde, în timpul Revoluției, era amplasată ghilotina. Nici că se putea alege un nume mai bun pentru un loc de execuție decât Piața Concordiei. De acolo, către est, tot paralel cu Sena, începe rue de Rivoli, la stânga rue Royale cu catedrala ”de la Madelaine” în capătul opus pieței iar în față (între rue de Rivoli și Sena) se întinde Jardin (grădina) des Tuileries, cu Louvre-ul în spate. Greu de ales, așa că m-am hotărât s-o iau pe prima trecere de pietoni pe care s-o face verde la semafor. S-a nimerit să fie rue de Rivoli. De menționat că numele străzii e dat tot de epopeea napoleoniana. La Rivoli, în timpul primei campanii din Italia, armata Micului Caporal s-a trezit la un moment dat înconjurată din toate părțile de trupele austriece. Fiind prinsă și într-o vale, înfrângerea părea iminentă. De altfel subordonații așteptau ordinul de retragere spre o zonă mai slab întărită a inamicului. Ordinul n-a venit și nici nu avea să vină vreodata, deoarece, din spatele unei coline s-a auzit deschizând focul a 18-a semibrigadă, care fusese chemată să ia parte la bătălie (Napoleon a pus bazele transmisiunilor – furierilor, inițial - ca armă separată, cum erau infanteria, artileria și cavaleria) . ”Tunsul” (alt nume de alint al Împaratului) și-a repezit atunci toate forțele în aceea direcție, măturând, ca o imensă ”coasă”, armata ce-l înconjurase până în acel moment. Bătălia de la Rivoli (francezii pun accentul pe a treia silabă) încă mai reprezintă o enigmă pentru strategii militari, datorită calmului și siguranței de care a dat dovadă Napoleon, aflat în situație disperată (așa ar fi crezut oricine), pe toată durata ei. N-am apucat să merg mult și pe stânga văd o stradă, iar la capătul ei o coloană înaltă cam de 30 de metri cu o statuie în vârf. Într-o fracțiune de secundă, am recunoscut coloana din Place Vendôme (statuia din vârf fiind tot a Împaratului). Am luat-o la stânga, normal și in piață ce să vezi? Tot felul de prăvălii cu nume de care mai auzisem (Chanel, Christian Dior), precum și un hotel nu mai puțin celebru: Ritz (în față, la intrare, am văzut primul Rolls Royce din viața mea. Tot de acolo plecase în ”ultima plimbare” cu un an mai devreme, încercând să scape de fotografii indiscreți, Lady D). Din Place Vendôme am luat-o tot către est dar pe străduțe lăturalnice, paralele cu rue de Rivoli, pâna am ajuns la o biserică (avea dimensiunile unei catedrale ortodoxe, cam cât Biserica Neagră). Am intrat mai mult ca să mai scap de soarele ce devenise destul de supărător. Cum am intrat am auzit o muzică divină, care venea de undeva de sus, de peste tot și te învăluia, parcă, ca un voal de catifea. Era muzică liturgică (cred că așa-i zice) interpretată de un cor de copii, care reușeau să cânte pe tonalități atât de înalte și cu voci atât de cristaline încât am avut senzația că am ajuns în rai iar ce auzeam nu era un cor de copii ci de îngeri. Biserica se chema Saint Eustache. M-am smuls cu greu din răcoarea asigurată de arhitectura bisericii și, păstrând direcția, am ajuns la primărie (Hotel de Ville), o clădire absolut superbă. Eram în dreptul Insulei Cetății (L’Ile de la Cité) și am trecut pe Pont d’Arcole (altă bătălie a lui Napoleon. Culmea e că, în Paris, nu există nici o stradă, piață sau cartier care să-i poarte numele. El este prezent însă peste tot) și iată-mă în fața catedralei Notre Dame, celebră în toată lumea, datorită, în principal, romanului lui Victor Hugo. Nu am fost la fel de impresionat ca la St. Eustache, probabil datorită lipsei muzicii corale. Se făcuse de prânz, cel puțin așa îmi semnaliza ... stomacul. Un hot dog de la o tarabă, stropit cu o bere la cutie (”cinq franc m’sieur” la vânzătorul magrebian clandestin ce căra după el o căldare plină cu gheață, bere și cola) și l-am păcălit. Am trecut pe celălalt mal al Senei (la sud), și am mers în sens opus de cum venisem. De data asta aveam un țel, Musée d’Orsay. Francezii susțin că este cel mai bogat muzeu din lume și probabil că au dreptate. Mi se pusese în vedere încă de când am plecat de acasă, că vizitarea lui e obligatorie. Destul de costisitor pentru delegatul român, pentru că 45 de franci cât costa biletul (cam 10 USD), nu era chiar ieftin (dacă făceam calculul în lei, amețeam). Mă colindase chiar ideea să cumpăr doar catalogul de prezentare, 75 de franci (pentru care primisem de asemenea instrucțiuni clare de acasă), și să-l vizitez doar din exterior. Dar prea mi-l lăudase toată lumea și acum pot spune cu mâna pe inimă că aș fi făcut cea mai mare prostie dacă cedam acelei ispite imbecile. Muzeul a fost amenajat în fosta gară d’Orsay, cu peron, cu zona fostelor șine, ba chiar și cu ceasul mecanic, funcțional. În fostele săli de așteptare și birouri, galerii de pictura. Pe fostul peron, sculptură modernă. Dar mie mi-a plăcut cel mai mult etajul pictorilor impresioniști, al treilea dacă îmi aduc bine aminte. Laurian D. Panoiu (Adrian Ioan Lupu) Mai 2012
Posted on: Thu, 18 Jul 2013 12:04:10 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015