Glenn Gould, ocheanul vizionar Nu e greu de înţeles de ce, în anii 50, Glenn Gould a răscolit, nu doar muzical, Moscova şi Leningradul, cele două vaticanuri rivale ale culturii ruseşti. Exotismul prezenţei unui tînăr pianist canadian, în URRS-ul abia ieşit din stalinism, e doar ambalajul acestui meteorit pianistic, coborît în tunguska bicefală a elitei muzicale sovietice. Cînd lăsa în mintea ascultătorilor săi rusofoni o urmă aproape extatică, Gould era deja un mare eretic în devenire. Iar libertatea implicită pe care o propaga felul său de a cînta Bach, bunăoară, nu era legată doar de contrapunerea cu modul canonic în care se întîmplau mai toate lucrurile vizibile din ţara-mamă a comunismului mecanic şi sufocant. Gould e, de fapt, un mare jazzman reprimat. E, fără nici un joc facil de cuvinte, un Gulda care n.a vrut să iasă din sala clasică de concert, refuzînd astfel un bicefalism imperial şi absolut remarcabil, care ar fi făcut din el şi un Keith Jarett avant la lettre. Un bicefalism care, asumat, ar fi lăsat în interpretările lui din Bach doar doza de jazz necesară, ducînd restul de libertate muzicală în cealaltă parte a lunii lui sonore. Încercînd să obţină o cvadratură a cercului bachian, Gould a reuşit , adesea, să fie doar un mare deschizător de drum şi un precursor cu totul meritoriu al unor pianiste absolut incredibile, care au pus în unele din versiunile lor bachiene exact doza necesară de libertate, cea care duce acele interpretări la un pas de perfecţiune : Tatiana Nikolaieva şi Martha Argerich. Ca să tăiem fraza în stilul unei fugi bine temperate, dar pline de cromatism : Glenn Gould a inventat laserul pianistic, dar a tăiat cu el pietrele muzicale în felul lui aparte, barueco. Dar asta nu ne face să.l iubim mai puţin.
Posted on: Mon, 02 Dec 2013 08:42:58 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015