Marin Sorescu (1936 - 1996) Capriciu Reminiscenţe Poveste Adam Am legat... Am zărit lumină... Boala Concentrică Concurs Muntele Pricina Retroversiune Simetrie Trebuiau sa poarte un nume Mai... Contabilitate Capriciu În fiecare seară Strâng de prin vecini Toate scaunele disponibile Şi le citesc versuri. Scaunele sunt foarte receptive La poezie, Dacă ştii cum să le aşezi. De aceea Eu mă emoţionez, Şi timp de câteva ore Le povestesc Ce frumos a murit sufletul meu Peste zi. Întâlnirile noastre Sunt de obicei sobre, Fără entuziasme De prisos. În orice caz, Înseamnă că fiecare Ne-am făcut datoria, Şi putem merge Mai departe. La inceputul paginii Reminiscenţe Ne uităm la nori Şi spunem că seamănă cu-o turmă de oi. Tresărim speriaţi când vedem lupul În cartea de zoologie. Alteori ne apucă un dor de munte Atât de puternic, încât Vedem cum începe să crească iarba grasă Pe birouri. Sunt gânduri care continuă să ne sosească Pe vechea noastră adresă, Pentru că fiecare dintre noi suntem Ciobanul care şi-a pierdut oile În subconştient. La inceputul paginii Poveste Sulfetul tău funcţionează cu lemne, Iar al meu cu electricitate. Dragostea ta umple cerul de fum A mea e din flăcări curate. Totuşi vom mai merge împreună O bună bucată de pământ, O bună bucată de cer, O bună bucată de lună. La inceputul paginii Adam Cu toate că se afla în rai, Adam se plimba pe alei preocupat şi trist Pentru că nu ştia ce-i mai lipseşte. Atunci Dumnezeu a confecţionat-o pe Eva Dintr-o coastă a lui Adam. Şi primului om atât de mult i-a plăcut această minune, Încât chiar în clipa aceea Şi-a pipăit coasta imediat următoare, Simţindu-şi degetele frumos fulgerate De nişte sâni tari şi coapse dulci Ca de contururi de note muzicale. O nouă Evă răsărise în faţa lui. Tocmai îşi scosese oglinjoara Şi se ruja pe buze. "Asta e viaţa !" a oftat Adam Şi-a mai creat încă una. Şi tot aşa, de câte ori Eva oficială Se întoarce cu spatele, Sau pleca la piaţă după aur, smirnă şi tămâie, Adam scotea la lumină o nouă cadână Din haremul lui intercostal. Dumnezeu a observat Această creaţie deşănţată a lui Adam. L-a chemat la el, l-a sictirit dumnezeieşte, Şi l-a izgonit din rai Pentru suprarealism. La inceputul paginii Am legat... Am legat copacii la ochi Cu-o basma verde Şi le-am spus să mă găsească. Şi copacii m-au găsit imediat Cu un hohot de frunze. Am legat păsările la ochi Cu-o basma de nori Şi le-am spus să mă găsească. Şi păsările m-au găsit Cu un cântec. Am legat tristeţea la ochi Cu un zâmbet, Şi tristeţea m-a găsit a doua zi Într-o iubire. Am legat soarele la ochi Cu nopţile mele Şi i-am spus să mă găsească. Eşti acolo, a zis soarele, După timpul acela, Nu te mai ascunde. Nu te mai ascunde, Mi-au zis toate lucrurile Şi toate sentimentele Pe care am încercat să le leg La ochi. La inceputul paginii Am zărit lumină... Am zărit lumină pe pământ, Şi m-am născut şi eu Să văd ce mai faceţi. Sănătoşi ? Voinici ? Cum o mai duceţi cu fericirea ? Mulţumesc, nu-mi răspundeţi. Nu am timp de răspunsuri, Abia dacă am timp să pun întrebări. Dar îmi place aici. E cald, e frumos, Şi atâta lumină încât Creşte iarba. Iar fata aceea, iată, Se uită la mine cu sufletul... Nu, dragă, nu te deranja să mă iubeşti. O cafea neagră voi servi, totuşi. Din mâna ta. Îmi place că tu ştii s-o faci Amară. La inceputul paginii Boala Doctore, simt ceva mortal Aici în regiunea fiinţei mele, Mă dor toate organele, Ziua mă doare soarele, Iar noaptea luna şi stelele. Mi s-a pus un junghi în norul de pe cer Pe care până atunci nici nu-l observasem Şi mă trezesc în fiecare dimineaţă Cu o senzaţie de iarnă. Degeaba am luat tot felul de medicamente, Am urât şi am iubit, am învăţat să citesc Şi chiar am citit nişte cărţi, Am vorbit cu oamenii şi m-am gândit, Am fost bun şi am fost frumos... Toate acestea n-au avut nici un efect, doctore Şi-am cheltuit pe ele o groază de ani. Cred că m-am îmbolnăvit de moarte Într-o zi Când m-am născut. La inceputul paginii Concentrică Astăzi trebuie să ai neapărat Şi suflet, Am nevoie pentru un studiu Radiografic, Aşa că ia-ţi de pe umeraş, îmbracă-l, Aerul tău cel misterios, Transcedental şi serafic. Priveşte-mă cu gene foarte lungi Şi fiecare geană să trezească în mine O clapă, Fă anotimpul atât de limpede-ncât De pe coaja copacilor să sară corăbii, Dovadă că totul se trage din apă. Cheamă păsările să zboare aproape Numai păsări alese, De la ciocârlii în sus, Să înalţe în jurul nostru o fântână de aripi, Pe fundul căreia noi să ne credem izvoare Fără apus. La inceputul paginii Concurs Într-o încăpere ca toate celelalte, Amenajată cu plafon zdravăn, Ne întrecem la sărituri în înălţime. Ştim precis Că nu poate sări nimeni Mai sus decât tavanul Să fie şi Dumnezeu. Asta din cauza gravitaţiei Care ne trage mereu în jos, Încă din cele mai vechi timpuri. Dar continuăm Cu o îndârjire diavolească Pentru că nu putem sta altfel Când avem în noi geniul înălţimii, Ca peştii zburători Dorul aripilor adevărate Zi şi noapte continuăm În plafonul nostru scund. Cel mai sprinten, Care are muşchii cei mai oţeliţi, mai dresaţi Şi stăpâneşte cel mai bine Legile avântului Ia şi cele mai multe pocnituri în cap. La inceputul paginii Muntele Ţin locul unei pietre din pavaj, Am ajuns aici Printr-o regretabilă confuzie. Au trecut peste mine Maşini mici, Autocamioane, Tancuri Şi tot felul de picioare. Am simţit soarele până la osii, Şi luna Pe la miezul nopţii. Norii mă apasă cu umbra lor, De evenimente grele Şi importante Am făcut bătături. Şi cu toate că-mi suport Cu destul stoicism Soarta mea de granit, Câteodată mă pomenesc urlând : Circulaţi numai pe partea carosabilă A sufletului meu, Barbarilor! La inceputul paginii Pricina Mie mi s-a omorât timpul, Onorată instanţă. Când mă întorceam eu voluntar Din război, Am băgat de seamă Că timpului meu îi fuseseră amputate Inima, gura şi fruntea. Dar nici aşa nu mi l-au lăsat în pace, L-au pus să facă zile-chin, zile-lacrimi, zile-maşină, zile-bou, O mulţime de lucruri Care nu-l interesau. Apoi au început să experimenteze pe el Fel de fel de otravuri - Tristete, necazuri - Parca asa le zicea. Lovitura de gratie i-a fost data in cap Cu o bucata de destin De esenta tare. Iertati-mi expresia, Dar asta n-a fost viata ! De atunci, iata, am pierdut si jumatate din moarte Asteptandu-mi randul la coada, Ca sa v-aduc la cunostinta pricina mea, Aici, La judecata de apoi. La inceputul paginii Retroversiune Sustineam examenul La limba moarta, Si trebuia sa ma traduc Din om in maimuta. Am luat-o de departe, Traducand mai intai un text Dintr-o padure. Retroversiunea devenea insa Tot mai dificila, Cu cat ma apropiam de mine. Cu putin efort Am gasit totusi echivalente multumitoare Pentru unghii si parul de pe picioare. Pe la genunchi Am inceput sa ma balbai. In dreptul inimii mi-a tremurat mana Si-am facut o pata de soare. Am incercat eu sa o dreg Cu parul de pe piept. Dar m-am poticnit definitiv La suflet. La inceputul paginii Simetrie Mergeam asa, Cand deodata in fata mea, S-au desfacut doua drumuri : Unul la dreapta, Si altul la stanga, Dupa toate regulile simetriei. Am stat, Am facut ochii mici, Mi-am tuguiat buzele, Am tusit, Si-am luat-o pe cel din dreapta (Exact cel care nu trebuia, Dupa cum s-a dovedit dupa aceea). Am mers pe el cum am mers, De prisos sa mai dau amanunte. Si dupa aceea in fata mea s-au cascat doua Prapastii : Una la dreapta Alta la stanga. M-am aruncat in cea din stanga, Fara macar sa clipesc, fara macar sa-mi fac vant, Gramada cu mine in cea din stanga, Care, vai, nu era cea captusita cu puf! Taras, m-am urnit mai departe. M-am tarat ce m-am tarat, Si deodata in fata mea S-au deschis larg doua drumuri. "V-arat eu voua !" - mi-am zis - Si-am apucat-o tot pe cel din stanga, In vrajmasie. Gresit, foarte gresit, cel din dreapta era Adevaratul, adevaratul, marele drum, cica. Si la prima rascruce M-am daruit cu toata fiinta Celui din dreapta. Tot asa, Celalalt trebuia acum, celalalt... Acum merindea imi e pe sfarsite, Toiagul din mana mi-a-mbatranit, Nu mai dau din el muguri, Sa stau la umbra lor Cand m-apuca disperarea. Ciolanele mi s-au tocit de pietre, Scartaie si maraie impotriva-mi, C-am tinut-o tot intr-o greseala... Si iata in fata mea iar se casca Doua ceruri : Unul in dreapta. Altul la stanga. La inceputul paginii Trebuiau sa poarte un nume Eminescu n-a existat. A existat numai o tara frumoasa La o margine de mare Unde valurile fac noduri albe Ca o barba nepieptanata de crai. Si niste ape ca niste copaci curgatori In care luna isi avea cuibar rotit. Si, mai ales, au existat niste oameni simpli Pe care-i chema : Mircea cel Batran, Stefan cel Mare, Sau mai simplu : ciobani si plugari, Carora le placea sa spuna Seara in jurul focului poezii - "Miorita" si "Luceafarul" si "Scrisoarea a III-a". Dar fiindca auzeau mereu Latrand la stana lor cainii, Plecau sa se bata cu tatarii Si cu avarii si cu hunii si cu lesii Si cu turcii. In timpul care le ramanea liber Intre doua primejdii, Acesti oameni faceau din fluerele lor Jgheaburi Pentru lacrimile pietrelor induiosate, De curgeau doinele la vale Pe toti muntii Moldovei si ai Munteniei Si ai Tarii Barsei si ai Tarii Vrancei Si ai altor tari romanesti. Au mai existat si niste codri adanci Si un tanar care vorbea cu ei, Intrebandu-i ce se tot leagana fara vant ? Acest tanar cu ochii mari, Cat istoria noastra Trecea batut de ganduri Din cartea cirilica in cartea vietii, Tot numarand plopii luminii, ai dreptatii, ai iubirii, Care ii ieseau mereu fara sot. Au mai existat si niste tei, Si cei doi indragostiti Care stiau sa le troieneasca toata floarea Intr-un sarut. Si niste pasari sau niste nouri Care tot colindau pe deasupra lor Ca lungi si miscatoare sesuri. Si pentru ca toate acestea Trebuiau sa poarte un nume, Un singur nume, Li s-a spus Eminescu. La inceputul paginii Mai... Mai roadeţi coajă de copaci, În rând cu iepurii şi cerbii, Şi foamei fiţi-i buni araci, Până răsare firul ierbii. Digestia începe-n gură Ciomege mestecaţi şi pari, Ca pe un fel de arătură, Pe care-o-nghiţi, după ce-o ari. La primăvară, când, iar, sumbră, Sub poala soarelui cea grea, Pământului veţi face umbră, O veţi mânca atunci pe ea... Şi-apoi, aşa, cu gura plină, Veţi da un chiot: "Ce lumină!" Din volumul "Marin Sorescu - Poezii alese de cenzură", Editura Roza Vânturilor, Bucureşti, 1991 La inceputul paginii Contabilitate Vine o vreme Când trebuie să tragem sub noi O linie neagră Şi să facem socoteala. Câteva momente când era să fim fericiţi, Câteva momente când era să fim frumoşi, Câteva momente când era să fim geniali. Ne-am întâlnit de câteva ori Cu nişte munţi, cu nişte copaci, cu nişte ape (Pe unde-or mai fi? Mai trăiesc?). Toate acestea fac un viitor luminos - Pe care l-am trăit. O femeie pe care am iubit-o Şi cu aceeaşi femeie care nu ne-a iubit Fac zero. Un sfert de ani de studii Fac mai multe miliarde de cuvinte furajere, A căror înţelepciune am eliminat-o treptat. Şi, în sfârşit, o soartă Şi cu încă o soartă (de unde-o mai fi ieşit?) Fac două (Scriem una şi ţinem-una, Poate, cine ştie, există şi viaţă de apoi).
Posted on: Thu, 25 Jul 2013 12:41:55 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015