Nu ştiu dacã e bine, nu ştiu nici dacã e rãu. E felul meu de a fi: neştiutor! Am încercat din rãsputeri sã adun dovezi despre una, despre alta, despre niciuna...e atât feminin în enumerarea mea încât mã întreb dacã nu e obsedant. Încep întotdeauna cu desfãcutul. Desfac în unitãţi minunea şi o caut de banal. Adun cu stupiditatea mea specificã fiecare ciob din clepsidra spartã în speranţa cã aşa nisipul nu va mai avea motiv de a mãsura trecerea timpului. Era de ajuns sã nu mai întorc afurisita. Sau sã mã fac cã nu existã. Sã nu bag în seamã nici moartea, nici naşterea. Sã hotãrãsc cã sunt veşnic. Chiar aşa, cine mã împiedicã sã nu hotãrãsc asta?! E ca şi când mi-aş refuza gândul cã exist! Dacã nu aş gândi existenţa, cum aş fi?Tot cum sunt, adicã neştiutor. Nu vreau sã reduc omul la trup. Nu ştiu sã fac distincţia între ceea ce degetele mele hotãrãsc şi ceea ce sufletul meu bãnuieşte. E ca şi când aş privi lumea prin întuneric. Ca şi când aş fi orb şi ar trebui sã gândesc lumina. M-am întrebat adeseori dacã pot sã descriu curcubeul unui om care nu l-a vãzut niciodatã...şi iubirea...şi iubirea! De fapt nu ştiu nici cum sunt nici cum nu sunt, nici cât de mult iubesc nici cât de mult urãsc; ar fi aiurea sã stiu cum sunt pentru cã nu ştiu nici dacã sunt. Poate nu-s decât un gând, sau un vis, sau o rãtãcire a unui nebun veşnic. Dar e bine cã mãcar mã pot întreba.
Posted on: Sun, 03 Nov 2013 03:46:13 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015