ORGANIZAREA BISERICEASCĂ DIN SCHYTHIA MINOR Menţionam la început că Sfântul Andrei a trebuit să hirotonească episcopi, preoţi şi diaconi în cetăţile de la Pontul Euxin în care a predicat pe Hristos. La rândul lor, primii episcopi au hirotonit pe alţii, chiar în condiţiile în care credinţa creştină nu era încă recunoscută legal. Numai aşa se poate explica faptul că în cetatea Tomis, metropola provinciei, sunt atestaţi documentar mai mulţi episcopi. Actele martirice amintesc pe episcopiiEvangelicus , Efrem şi Tit, la începutul secolului al IV-lea. Un episcop de Tomis cu numele Marcu a participat la lucrările primului Sinod ecumenic de la Niceea. în anul 369 era atestat documentar episcopul Betranion , apărător al Ortodoxiei în faţa ereziei ariene; urmaşul său Gherontie a participat la Sinodul II ecumenic de la Constantinopol din 381. În secolul al V-lea sunt cunoscuţi episcopii Teotim I , Timotei (care a luat parte la Sinodul III ecumenic din 431, de la Efes), Ioan , Alexandru , Teotim II , iar în secolul următor Paternus şi Valentinian . Toţi erau oameni de mare cultură, autori de scrieri teologice, care au luat parte la controversele dogmatice ale timpului. În secolul al VI-lea Scythia Minor era o provincie mitropolitană , iar titularul ei devenise mitropolit, având 14 episcopii sufragane, în principalele oraşe ale provinciei. Toate aceste scaune episcopale - inclusiv Tomisul - erau în legătură directă cu Patriarhia din Constantinopol, noua capitală a imperiului, principiu consfinţit printr-o hotărâre a Sinodului IV ecumenic de la Calcedon, din anul 451. Deci erau legaţi de Roma prin limbă, iar de Constantinopol prin credinţă. Din aceeaşi provincie erau originari şi câţiva teologi de prestigiu, dintre care vom menţiona doar doi: Sfântul Ioan Casian (c. 360-435), întemeietorul a două mânăstiri în Marsilia (azi Marseille - Franţa), autorul unor lucrări teologice (Convorbiri cu Părinţii, Despre aşezămintele mânăstireşti cu viaţă de obşte, Despre întruparea Domnului s. a.) şi Dionisie Exiguul (sau cel Smerit, cca. 460-545), traducătorul unor cărţi teologice şi canonice din greceşte, cel ce a pus bazele actualului sistem cronologic, cu numărarea anilor de la naşterea lui Hristos (era creştină). Răspândirea masivă a creştinismului în teritoriul dintre Dunăre şi Mare este confirmată şi de cele aproximativ 35 de bazilici din secolele IV-VI descoperite în principalele centre urbane ale provinciei, la Tomis, Callatis (azi Mangalia), Tropaeum Traiani (Adamclisi), Histria (Istria), Axiopolis (Cernavoda), Troesmis (Iglitia), Dinogetica (Garvan) etc., la care se adaugă peste o sută de inscripţii de obiecte cu caracter creştin din secolele IV-VI. Din toate acestea, se poate desprinde constatarea că nu poate fi vorba de o încreştinare a strămoşilor noştri la o anumită dată, de o convertire a lor în masă, din ordinul conducătorilor politici sau în urma activităţii unor misionari oficiali, cum este cazul altor popoare din jur. La daco-romani procesul de încreştinare are o notă specifică, în sensul că a durat câteva secole, fiind rezultatul contactului direct al populaţiei autohtone şi al coloniştilor cu propovăduitorii noii credinţe religioase. Limba latină şi credinţa creştină au fost factorii care au contribuit la consolidarea procesului de unificare etnică, lingvistică şi spirituală a autohtonilor cu noii veniţi în Dacia, de neamuri şi credinţe diferite. Romanizarea şi creştinarea au fost două procese paralele, încât se poate spune că la încheierea lor a apărut în istorie un popor nou, cel român, cu o credinţă nouă, cea creştină. Cu alte cuvinte, poporul român s-a născut creştin .
Posted on: Wed, 27 Nov 2013 20:17:27 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015