S-a instalat toamna, o toamnă urâtă, care porunceşte frigului să muşte adânc din cei care ies din casă. În faţa unui mormânt, un băieţel stă cu chipul înfundat în palme. E îmbrăcat sărăcăcios şi în picioare are o pereche de papuci din plastic. Tremură din toate încheieturile. Lacrimi calde i se scurg printre degetele mici şi muncite. Dar ele nu-l pot încălzi. Micul lui suflet este îngheţat şi plin de durere. Ploaia rece îl udă până la piele. Lângă copilaş zace un sac murdar în care se găsesc câteva sticle de plastic. Nu a strâns aproape nimic, aşa că nu are ce să vândă şi din ce să-şi cumpere ceva de mâncare. Nici măcar o pâine. Acolo, jos, în pământul ud şi rece îşi doarme somnul de veci mama sa. A murit în primăvară. Copilul a aflat de la tatăl său că a ajuns în- tr-un loc mai bun, unde nimănui nu-i este foame sau frig. Mămica lui este în cer, Dumnezeu a transformat- o într-un înger care să-l vegheze şi să-l călăuzească în lumea asta grea în care s-a născut fără noroc. Vine în fiecare seară la mormântul ei şi îi povesteşte tot ce i s-a întâmplat peste zi. Copiii râd de mine când spun că mi-e foame. Mi-e mereu frig, mama, şi tare mi-aş dori să merg la şcoală şi să-mi fac mulţi prieteni. Visez la o pereche de pantofi şi la nişte şosetuţe groase, ca să numi mai îngheţe picioarele şi să pot munci mai mult pentru tata şi fraţii mei”, şopteşte băieţelul în faţa crucii de lemn. Ştie că mama îl aude şi că într-o zi îi va îndeplini toate dorinţele. În casa lor dărăpănată e mai frig decât afară. Pe masa şchioapă - o singură pâine. Atât au reuşit să producă astăzi. E bine şi aşa, faţă de zilele în care nu o au nici pe asta. Oricum, ochii lui Alexandru nu văd mâncarea. Ei sunt pierduţi într-un basm unde visurile se împlinesc. În lumea lui, mama îl ţine de mână şi îi este cald şi bine. Senzaţia permanentă de foame a dispărut. Mai mult, se poate duce la şcoală. Oful lui cel mare. Din păcate, universul imaginar este spart rapid în mii de bucăţi de realitatea cruntă. Astăzi, iar nu a mâncat nimic. “Cea mai mare dorinţă a mea e să învăţ ca să ajung om mare şi să nu-mi mai fie foame niciodată. Tata n-ar mai plânge toată ziua, iar fraţii mei ar avea masa plină cu mâncare şi o sobă în care să ardă focul”, ne-a spus Alexandru. Se ridică uşor de pe pat şi iese pe poartă. Ochii lui frumoşi sunt plini de lacrimi. Papucii albaştri şi plini de noroi îi poartă paşii către cimitir. Locul unde îl aşteaptă îngerul lui protector. Se duce să-i povestească cum, în drumul lui spre groapa de gunoi, a trecut pe lângă şcoala unde erau mulţi copii care se jucau. Erau frumos îmbrăcaţi şi fericiţi. Şi-a lipit fruntea de gard şi s-a uitat la ei. Dar aceştia au râs de el şi l-au gonit cu pietre. Pleacă spre casă cu sufletul greu ca de plumb. Dacă nu o să mai stea niciodată în banca din faţă rândul din mijloc? Dacă nimeni nu-l va ajuta să descifreze misterele literelor ? O rafală de vând împinge cu putere de-a lungul stăzii o sticlă goală de plastic. Alex aleargă după ea, o ridică şi o bagă în sân. Este începutul unei noi zile de muncă Mai mult: libertatea.ro/detalii/articol/alexandru-constantin-vinde-sticle-de-plastic-mancare-468581.html#ixzz2iWxKp0EW
Posted on: Wed, 23 Oct 2013 08:10:33 +0000