Sclavul fidel Lucrează Dumnezeu printr-o organizaţie? Lucrează Dumnezeu printr-o organizaţie? A avut el mereu o organizaţie? A fost Israelul organizaţia lui Dumnezeu? Sunt Martorii lui Iehova organizaţia lui de astăzi? Poate sluji o organizaţie drept profetul sau purtătorul de cuvânt al lui Dumnezeu? Le spune Biblia creştinilor să identifice organizaţia lui Dumnezeu şi să-i fie loiali? Materialul de faţă a fost pregătit special pentru aceia care sunt sau au fost asociaţi cu Martorii lui Iehova. El examinează dovezile biblice relevante pentru întrebările de mai sus, întrebări care se ridică toate din afirmaţiile ce au fost făcute în publicaţiile Societăţii Watchtower în sprijinul tezei că Dumnezeu a lucrat întotdeauna printr-o organizaţie. El analizează de asemenea ideea conform căreia Martorii lui Iehova, în ansamblu sau în parte, au autorizare scripturală să fie „canalul de comunicaţie” între Dumnezeu şi omenire. Dacă nu este indicat altfel, citatele biblice sunt din New World Translation of the Holy Scriptures, ediţia 1971. Lucrează Dumnezeu printr-o organizaţie? Societatea WATCHTOWER afirmă că Dumnezeu a comunicat cu slujitorii lui şi i-a călăuzit întotdeauna printr-o organizaţie. Astăzi, învaţă ea, organizaţia lui Dumnezeu se identifică cu Martorii lui Iehova, care consideră consiliul lor de conducere („corpul de guvernare”) şi instrumentul legal al acestuia, Watchtower Bible and Tract Society, drept „canalul de comunicaţie" stabilit divin între Dumnezeu şi oameni. Ei sunt învăţaţi că Dumnezeu dirijează toate interesele pământeşti prin acea organizaţie şi că în afara ei nu există nici o posibilitate de salvare sau de favoare divină. Recunoaşterea autorităţii „organizaţiei conduse de spirit" este una dintre cerinţele pentru botez ale Martorilor lui Iehova. Prin publicaţii tipărite şi prin reprezentanţi, cei de la sediul central al Watchtower Society dau îndrumări regulate, detaliate, miilor de congregaţii ale Martorilor din toată lumea. Ei coordonează activitatea de teren, modifică explicaţiile subiectelor doctrinale şi organizatorice, dau reguli şi instrucţiuni pentru a reglemanta viaţa religioasă şi laică şi stabilesc măsuri disciplinare pentru cei ce nu reuşesc să se conformeze. Cei de la sediul central primesc de asemenea rapoarte regulate de la supraveghetorii itineranţi şi ai filialelor despre situaţia din teren. 1 (1) Acest tip de organizaţie cu întindere mondială, care să primească rapoarte regulate şi să asigure conducere zi la zi printr-un grup central pentru membri care sunt răspândiţi în toate părţile pământului, chiar în locuri izolate, nu a fost posibilă nici măcar cu două secole în urmă. Întregul concept de "organizaţie mondială" este destul de recent, fiind un rezultat al progreselor remarcabile în comunicaţii din ultimul secol. Aşa cum este folosită în publicaţiile Watchtower, expresia "organizaţia lui Iehova" înseamnă mai mult decât doar un grup de închinători. Implicit el presupune că Dumnezeu a autorizat fie un individ fie un grup mic din întregul corp al poporului lui Dumnezeu pe pământ, să interpreteze, să distribuie sau să transmită informaţia şi instrucţiunile primite direct de la Dumnezeu către restul servitorilor lui aprobaţi, şi că Dumnezeu nu are nici un fel de legătură independentă cu persoane individuale aparte de acest "canal de comunicaţie" aprobat. Aceasta este în esenţă chestiunea care va fi examinată în aceste pagini. Lucrează Dumnezeu printr-o organizaţie care este condusă ea înseşi pe pământ de un grup mic de reprezentanţi speciali care nu pot fi ignoraţi sau ocoliţi? Ce arată Biblia? De la Adam la Potop Dumnezeu le-a vorbit direct lui Adam şi Evei. El i-a binecuvântat şi le-a spus ce aştepta de la ei (Gen. 1:28-30). După ce au păcătuit, i-a audiat şi a pronunţat o judecată în mod direct asupra lor şi asupra şarpelui (Gen. 3:9-19). Dumnezeu a evaluat individual sacrificiile oferite de Cain şi Abel. Atunci când Cain a arătat o atitudine incorectă, Dumnezeu i-a dat îndrumări personale şi un avertisment împotriva păcatului. După ce l-a ucis pe fratele său, Dumnezeu l-a judecat ca şi persoană individuală (Gen. 4:6-15). În timpul lungii perioade patriarhale, ascultarea de porunca lui Dumnezeu către omenire de a fi fecundă, de a se înmulţi şi a umple pământul, le-a pretins slujitorilor lui să se împrăştie mai degrabă decât să se concentreze în comunităţi. În mod consecvent, nu există nici o menţiune referitoare la vreun grup de slujitori ai lui Dumnezeu care să se închine într-un loc central sau să primească regulat mesaje de la Dumnezeu ca şi grup pentru a le transmite altora. Când a decis să cureţe pământul de nedreptate prin intermediul unui potop, Dumnezeu l-a ales pe Noe să îndeplinească instrucţiunile care să prezerveze atât familiile umane cât şi cele animale. Dumnezeu i-a vorbit direct lui Noe. 2 Fiind un "predicator al dreptăţii" (2 Pet. 2:5), Noe a acţionat ca un profet, adică ca unul care comunică mesaje divine. După potop, Noe a adus sacrificii lui Dumnezeu pentru propria familie, model care avea să dureze multe secole (Iov 1:5). Capii de familie îşi reprezentau familiile înaintea lui Dumnezeu şi astfel îşi asumau rolul de preot sau mediator în acel sens limitat. (2) Societatea Watchtower compară arca lui Noe cu organizaţia proprie. Arca, zice ea, a fost mijlocul furnizat de Dumnezeu pentru salvare, în care s-au strâns toţi cei drepţi de pe pământ de la acel timp pentru a fi ocrotiţi de distrugerea care a venit prin potop. Ar putea fi demn de notat că Noe este singurul menţionat cu numele în raportul biblic ca fiind drept, atât în raportul din Geneza cât şi în referirile lui Isus şi Petru la potop (Mat. 24:38; 2 Pet. 2:5). Deşi soţia, cei trei fii şi cele trei nurori au supravieţuit potopul împreună cu el, Biblia nu precizează dacă familia lui Noe a fost dreaptă sau dacă numai persoanele drepte au avut voie să intre în arcă. Unii dintre ei cel puţin ar fi putut fi cruţaţi atât din cauza lui Noe cât şi pentru a perpetua rasa umană. Mai târziu, întregii familii a dreptului Lot i-a fost oferită ocazia salvării din distrugerea Sodomei şi Gomorei, inclusiv ginerilor, dar nu toţi au profitat de ea sau au respectat instrucţiunile. Nici măcar fiicele lui Lot nu au arătat o inclinaţie puternică spre închinarea adevărată. De la Potop la Sinai După potop, Dumnezeu a repetat porunca lui pentru oameni de a ‘fi fecunzi, a se înmulţi şi a umple pământul’ (Gen. 9:1). Şi el a continuat să vorbească în mod direct unor persoane individuale sau să comunice prin îngeri, visuri, viziuni şi profeţi care primeau mesaje de la Dumnezeu şi erau obligaţi să le transmită celor cărora le erau destinate. Atunci când un grup de rebeli au conspirat să se adune laolaltă şi să construiască un turn mare, în parte din cauză că se temeau să nu fie „împrăştiaţi pe toată faţa pământului", Iehova Dumnezeu le-a amestecat limbile pentru a-i forţa să asculte, cel puţin pentru un timp, de porunca lui de a umple pământul. – Gen. 11:4, 8. La sute de ani mai târziu, Dumnezeu i-a promis prietenului său Avraam, un om deosebit al credinţei, că va deveni "o naţiune mare" (Gen. 12:2). Aceasta a marcat începutul a ceva nou. O familie favorizată va primi o atenţie specială şi va produce pe promisul Mesia. Va marca acest lucru începutul unui mod nou, mai "organizat", de comunicare cu omenirea? Pe măsură ce familia lui Avraam a crescut, Dumnezeu a continuat să comunice direct cu slujitorii lui, inclusiv cu persoane care au acţionat, temporar sau permanent, ca profeţi. Se pare însă că nici unul nu avea tabloul complet, şi nici Dumnezeu nu lucra doar printr-un singur "canal" sau sclav la un timp anume. De exemplu, în timp ce era încă un băiat la tatăl său, care era patriarh şi profet, Iosif a avut visuri inspirate care au prezis viitorul. Iosif a fost trimis de Iehova în Egipt să pregătească calea pentru creşterea familiei lui Iacov până la stadiul de naţiune. Dar Iehova nu i-a revelat lui Iacov ce făcea El deşi Iacov era patriarh şi profet (Gen. 42:36). Sub îndrumarea lui Dumnezeu, şaptezeci şi cinci de descendenţi ai lui Avraam s-au coborât în Egipt. Când au ieşit, cu 430 ani mai târziu, numărau milioane. Iar când s-a apropiat timpul să-şi elibereze poporul din sclavia Egiptului, Iehova i-a vorbit personal lui Moise prin intermediul unui arbust arzător şi l-a mandatat să săvârşească miracole pentru a le arăta israeliţilor şi egiptenilor semnificaţia şi puterea numelui lui Iehova. Uşurinţa cu care au acceptat să se închine la un viţel de aur pe câmpiile Sinaiului, de exemplu, şi alte semne de credinţă slabă sugerează că în timp ce erau în Egipt ei nu au păstrat ca şi grup închinarea curată practicată de strămoşul lor Avraam. Israeliţii au intrat într-o relaţie specială de legământ cu Dumnezeu după ce au părăsit Egiptul. Ei au primit Legea, care trebuia să-i îndrume în domeniul moral, civil şi religios. Societatea Watchtower prezintă aceste evenimente ca o paralelă la modul în care Martorii lui Iehova au fost scoşi afară din "lume," în mod special din creştinătate, şi cum au primit îndrumare sau conducere centralizată printr-un "canal de comunicaţie" pământesc, având ca rezultat aducerea lor în forma organizată actuală. Israelul este folosit ca un "tip" sau tablou al societăţii superorganizate Watchtower. Este însă realist acest tablou? A creat legea mozaică o structură administrativă centralizată asemănătoare celei care îi guvernează pe Martorii lui Iehova de astăzi? Cum a fost organizat Israelul? Moise a fost cu adevărat un "canal de comunicaţie" între Dumnezeu şi israeliţi. Scriptura se referă la el ca la un "mediator" (Num. 12:7; Gal. 3:19). În acest rol el l-a prefigurat pe Isus Cristos (Deut. 18:18,19; compară cu Fapte 3:19-23). Moise a condus Israelul şi a fost un profet. Iosua, succesorul lui, a fost un conducător, dar nu un mediator sau un profet. Ceea ce nu au fost nici fratele lui Moise, Aaron, şi descendenţii lui, preoţii. Ei, la fel ca şi ceilalţi membri ai tribului lor, leviţii, trebuiau doar să îndeplinească funcţii religioase, nu executive sau profetice. Cine dirija în acest caz lucrurile în Israel? Nu era nevoie de un guvern centralizat din cauză că naţiunea Israel era de fapt o singură familie. Era "organizată" după liniile de familie. În Israel bătrânii şi "căpeteniile peste sute şi peste mii" nu erau aleşi prin vot popular şi nu erau nici numiţi de Dumnezeu. Ei erau rudele oamenilor pe care îi reprezentau. Fiecare trib era un grup de familie, descindea dintr-un strămoş comun şi era înrudit de aproape prin sânge. Legea mozaică le dădea israeliţilor îndrumarea morală şi religioasă de care aveau nevoie. Ea asigura definiţii extinse ale gândurilor şi acţiunilor păcătoase care puteau apare în orice aspect al vieţii cotidiene, precum şi procedurile specifice de urmat în cazurile de păcat. Dar ea nu stabilea vreo formă umană de guvernare sau consiliu de administraţie. Sub Lege, israeliţii trebuiau să fie îndrumaţi de conştiinţa personală mai degrabă decât de domnitori umani care să impună controlul guvernamental prin poliţie sau alte forţe armate. Sancţiunile împotriva păcătoşilor sau călcătorilor de lege erau duse la îndeplinire în fiecare comunitate de către poporul însuşi sub supravegherea bătrânilor. Preoţii supervizau aducerea ofrandelor prevăzute ca sancţiune şi alte proceduri religioase. Fiecare în parte era responsabil de propria conduită în faţa lui Dumnezeu, a familiei lui şi a comunităţii. Aceasta era o formă teocratică de guvernare în adevăratul ei sens: Dumnezeu însuşi acţiona în locul oricărui rege pământesc. A funcţionat această formă de guvernare? De la Sinai la Samuel După ce au intrat în ţara promisă, israeliţii au trăit peste 350 ani fără un rege uman sau vreun guvern centralizat. "În acele zile Israel nu avea rege; fiecare făcea cum vedea de bine" (Jud. 21:25). Acest aranjament teocratic nu a dus la anarhie. Dovezile arată că a produs rezultate excelente. Dumnezeu alegea şi numea din când în când judecători, după cum era nevoie. Ei acţionau ca şi conducători, dar mai mult în domeniul militar decât în cel guvernamental. Uneori era activ mai mult decât un singur judecător. Alteori nici unul. Ei nu aveau nici o autoritate executivă specială, nici nu acţionau ca regi peste Israel, pentru că Dumnezeu trebuia să fie singurul lor domnitor. Ultimele capitole ale cărţii Judecători conţin o relatare interesantă şi neobişnuită a modului cum era administrată dreptatea sub acest aranjament în cazul unei crime deosebit de violente. Raportul biblic arată că în decursul a peste două treimi din perioada judecătorilor, a fost pace în ţară. Urmând unor ocazii în care judecătorii au eliberat Israelul de duşmani, au fost trei perioade de patruzeci de ani şi o perioadă de optzeci de ani când ţara a avut "pace" (Jud. 3:11; 3:30; 5:31; 8:28). N-au mai fost niciodată atât de mulţi ani de pace după ce s-a sfârşit acea perioadă a judecătorilor. De fapt, în tot acel timp, Biblia consemnează că doar un profet, femeia Debora, a fost trimisă la Israel. Ce lucru s-a întâmplat, care a schimbat situaţia, şi a împiedicat condiţiile paşnice din ţară? O idee rea prinde rădăcini Cu timpul, israeliţii au început să protesteze după un rege. Ei doreau un guvern centralizat, vizibil. De ce? Oare pentru că forma de domnie teocratică, care adusese pace şi prosperitate timp de generaţii, nu funcţiona? Nu. Sau pentru că voiau să fie protejaţi de apostazie? Nu. De ce se întâmpla acest lucru? Ei au spus: "Atunci vom fi la fel ca toate celelalte naţiuni, cu un rege care să ne conducă, să iasă înaintea noastră şi să poarte bătăliile noastre" (1 Sam. 8:20). Motivul era pentru a se putea asemăna naţiunilor păgâne din jurul lor. Ideea era egoistă, lumească şi neteocratică. Şi Dumnezeu a spus în mod exact acest lucru. Samuel s-a gândit că Israel îl respingea pe el ca profet, dar Iehova Dumnezeu l-a corectat. Dumnezeu a spus că cererea lor era o respingere a lui ca rege al lor. Dumnezeu l-a avertizat pe Israel că o formă centralizată guvernare va duce la multe dificultăţi, dar ei au continuat să insiste ca Dumnezeu să le dea un rege uman (1 Sam. 8-10). Dumnezeu le-a onorat cererea. A ales un om bun şi capabil, pe Saul, drept primul lor rege. Cu trecerea timpului calităţile bune pentru care fusese ales Saul s-au corupt. Dumnezeu l-a respins pe Saul şi a ales un alt rege pentru Israel, pe tânărul David, care a crescut şi a devenit un om "după inima lui [Dumnezeu] " (1 Sam. 13:14). Chiar şi un om cu o asemenea recomandare excelentă nu a fost fără greşeli serioase. Domnia lui David a fost marcată de scandal personal şi tragedie familială. Fiul lui David, Solomon, a fost numit "cel mai înţelept dintre toţi oamenii". Domnia lui de patruzeci de ani a fost marcată de pace, prosperitate şi fericire dar, odată cu vârsta, şi el a fost infidel faţă de Dumnezeu (1 Reg. 11:4-6). Ca rezultat, atunci când fiul lui Solomon, Roboam, a luat tronul, Iehova a dezbinat naţiunea pentru totdeauna în două regate: zece triburi în nord (Israel) şi două triburi în sud (Iuda). – 1 Reg. 11:9-13. Guvernarea centralizată asupra întregului Israel a eşuat lamentabil. A durat numai trei generaţii, chiar dacă Dumnezeu însuşi le selectase regii. De la acest punct înainte, în istoria iudeilor, compararea israeliţilor cu Martorii lui Iehova din secolul douăzeci devine chiar mai dificilă şi mai complicată. Două regate, o organizaţie? După dezbinarea în două regate, lucrurile n-au mai fost niciodată aceleaşi pentru evrei. Regatul lui Iuda a continuat să aibă la tron pe descendenţii lui David, în timp ce regatul lui Israel a avut mai multe dinastii, uneori alternându-se la putere prin lupte sângeroase. Cele două regate au purtat războaie cu duşmanii din afară şi s-au luptat unul cu altul. Fiecare şi-a avut propria linie de regi. Regatul de nord a stabilit un centru de închinare la Samaria, mai degrabă decât la Ierusalim care era în teritoriul regatului celor două triburi, şi i-a înlocuit în mare măsură pe preoţii levitici cu preoţi nelevitici, ceea ce a dus la închinare falsă. Este greu să ne imaginăm în ce fel ar putea fi comparată situaţia guvernamentală din mijlocul evreilor cu o organizaţie armonioasă singulară bazată pe o structură administrativă centrală. Lucrurile nu s-au redus la fidelitate cu un regat fidel şi celălalt infidel. Regi buni şi răi s-au găsit în ambele regate. Dumnezeu nu a refuzat să trateze cu un regat sau cu celălalt. El a trimis profeţi la ambele regate. În fiecare din ele, când domneau regi nedrepţi, răutatea înflorea. Dar sub conducerea regilor înclinaţi spre dreptate, avea loc în general o revenire la a formă de închinare mai pură şi rezultau binecuvântări. Regatul de nord, Israel, a căzut pentru totdeauna în mâinile împăratului asirian Salmaneser pe la mijlocul secolului al optulea înainte de Cristos. Cu timpul, câţiva dintre descendenţii lor s-au reîntors în fosta lor capitală, Samaria, în nordul Palestinei. În zilele lui Isus ei au fost cunoscuţi ca samariteni, şi erau urâţi de verişorii lor evrei. După căderea regatului de nord, Iuda, regatul de sud, a continuat să aibă atât regi buni cât şi regi răi. În secolul al şaselea înainte de Cristos, Dumnezeu a permis până la urmă să fie luaţi captivi în Babilon de către Nebucadneţar datorită infidelităţii lor. După captivitate, un grup relativ redus s-a întors la Ierusalim ca să reconstruiască templul şi să se reaşeze în patria lor iudaică. Dar cei mai mulţi nu s-au întors niciodată în Palestina. Au trecut aproape douăzeci de secole de când Dumnezeu i-a promis prietenului său Avraam că urmaşii lui vor deveni o naţiune şi până a veni Isus. Israeliţii s-au închinat din când în când împreună cu fidelitate, îndeosebi în secolele dinainte de a avea un rege. Dar ei nu au avut niciodată un consiliu sau corp administrativ central care să se asemene chiar şi pe departe cu organizaţia Watchtower de astăzi, fie ca formă fie ca funcţie. Cu toate acestea, în decursul întregului timp ei au fost poporul ales al lui Dumnezeu. De unde ştim acest lucru? Isus trimis la "oile pierdute ale lui Israel" La timpul când Isus a venit în lume, Israelul ca naţiune era orice, numai foarte organizat nu. Evreii erau guvernaţi de către străini. Ei nu practicau închinarea curată. Majoritatea dintre ei (ce mai rămăsese din regatul celor zece triburi, plus descendenţii unui mare număr de evrei care nu s-au întors niciodată în Palestina după captivitatea babiloneană) erau împrăştiaţi pretutindeni pe pământ. Acolo erau guvernaţi de diverse naţiuni şi domnitori. Ei erau divizaţi în punctele lor de credinţă. Au înzorzonat Legea şi au adăugat la ea aşa încât chiar şi poruncile simple de genul sabatului deveniseră aproape imposibil de respectat. Închinarea îndeplinită în Ierusalim era coruptă de mercantilism, ritualuri absurde şi formalităţi. În ciuda acestei situaţii, însă, serviciul lui Isus a fost dirijat spre evrei şi samariteni, mai degrabă decât spre păgâni. De ce? După cuvintele lui, el fusese trimis la "oile pierdute ale lui Israel" (Mat. 15:24). În ciuda infidelităţii şi apostaziei, ei erau încă poporul ales al lui Dumnezeu. Numai după ce l-au respins pe Mesia‚ ‘casa le-a fost abandonată şi lăsată lor’ – Mat. 23:38. Cum a comunicat Dumnezeu cu Israelul? Biblia este plină cu exemple care arată cum a comunicat Dumnezeu cu poporul său. Unora el le-a vorbit în mod direct (Gen. 46:1-4; Ios. 8:1) sau prin îngeri (Jud. 6:11-24; cap. 13). Alţii, inclusiv profeţii, au primit viziuni sau visuri (1 Reg. 3:5-15; 9:1-9; Is. 1:1; Am. 7:1-9; Ezec. 1:1). Dar cele mai multe mesaje către poporul lui Dumnezeu au fost transmise prin profeţi. După cum afirmă Evrei 1:1: "Dumnezeu… le-a vorbit în multe ocazii şi în multe moduri strămoşilor noştri prin intermediul profeţilor". Profeţii apăreau în Israel cel mai adesea când poporul lui Dumnezeu era infidel. Ei primeau doar mesaje de la Dumnezeu şi le treceau mai departe la alţii. Acele mesaje de la Dumnezeu sau profeţii avertizau poporul să se întoarcă de la închinarea falsă şi-l încuraja să asculte de Lege şi să practice închinarea adevărată. Cine îi numea pe profeţi? Ei nu erau aleşi de lideri naţionali, de preoţi sau chiar de alţi profeţi, ci erau numiţi de Dumnezeu însuşi prin spiritul sfânt (Num. 11:24-29). Deoarece nu era prevăzut nici un aranjament în Lege pentru numirea profeţilor şi nici vreo procedură oficială de a-i autoriza, rămânea în seama fiecărui israelit să stabilească singur dacă cineva care se intitula pe sine profet îl reprezenta cu adevărat pe Dumnezeu. Astfel Legea specifica trei semne de identificare ale profeţilor şi profeţiilor adevărate: 1. profetul să vorbească în numele lui Iehova, 2. profeţia să se adeverească, 3. profeţia să promoveze închinarea adevărată (Deut. 18:20-22; 13:1-4). Slujba de profet, aşa cum este ea descrisă în Biblie, oferea puţin prestigiu şi putere sau chiar deloc. Profeţii erau nepopulari. Cei mai mulţi dintre ei au fost trataţi jalnic de poporul ales al lui Dumnezeu. Mulţi au fost persecutaţi brutal sau omorâţi de către liderii naţiunii. Au fost organizaţi vreodată profeţii într-un corp central care să dea îndrumare naţiunii Israel? Biblia menţionează grupuri de profeţi în câteva locuri, ca 1 Sam. 10:5, 10; 2 Reg. 2:3, 5 şi 4:38, dar ei nu au acţionat niciodată ca vreun fel de "canal de comunicaţie" regulat de la Dumnezeu. De fapt, uneori profeţii nu erau conştienţi de existenţa altor profeţi sau chiar de alţi închinători adevăraţi. De exemplu, în timpul unei perioade de infidelitate a regatului de nord, profetul Ilie credea că este singurul din Israel care nu se plecase înaintea lui Baal. Totuşi Dumnezeu i-a descoperit: "Mi-am păstrat şapte mii în Israel – pe toţi ai căror genunchi nu s-au plecat în faţa lui Baal şi pe toţi a căror guri nu l-au sărutat" (1 Reg. 19:18). Acele persoane fidele au fost în mod sigur considerate neloiale faţă de regele uns care era la putere. Tot aşa de sigur însă este faptul că ele n-au fost organizate în nici un fel de grup. Şi-au trăit în linişte credinţa personală în Dumnezeu înconjuraţi de poporul infidel al lui Dumnezeu (dar totuşi ales). În întreaga perioadă precreştină, Biblia menţionează indivizi care i-au fost loiali lui Dumnezeu, indiferent dacă conducătorii naţiunii erau sau nu fideli. Acest lucru a fost aşa până la timpul apariţiei lui Isus. Un profet drept pe nume Simeon l-a văzut pe copilaşul Isus, în împlinirea unei profeţii date lui de spiritul sfânt. O profetesă numită Ana este de asemenea menţionată. – Luca 2:25-38. Începe era creştină Sosirea lui Isus a însemnat prezenţa unui nou purtător de cuvânt mai degrabă decât a unui nou mod de comunicare între Dumnezeu şi oameni. Evrei 1:2 spune: "La sfârşitul acestor zile [Dumnezeu] ne-a vorbit prin intermediul unui Fiu, pe care l-a desemnat moştenitor al tuturor lucrurilor şi prin care a făcut sistemele de lucruri". Avea să stabilească Isus o organizaţie vizibilă care să-i reprezinte interesele pe pământ, sau urma ca fiecare creştin în parte să fie un ‘ambasador în locul lui Cristos’? (2 Cor. 5:20). Când Isus a îndemnat la vigilenţă, "Petru a zis: `Doamne, spui această ilustrare pentru noi sau pentru toţi?’ Şi Domnul a zis: `Cine este cu adevărat administratorul fidel, cel prevăzător, pe care stăpânul lui îl va numi peste toţi îngrijitorii săi ca să continue să le dea măsura lor de hrană la timpul potrivit? Fericit este sclavul acela dacă stăpânul lui, la sosire, îl găseşte făcând aşa! Vă spun adevărat: Îl va numi peste toate bunurile sale". Isus a arătat apoi că existau diverse posibilităţi de acţiune pentru sclavii neascultători. El a concluzionat: "Sclavul acela care a înţeles voinţa stăpânului său, dar care nu s-a pregătit sau nu a acţionat în conformitate cu voinţa sa va fi bătut cu multe lovituri. Dar cel care nu a înţeles şi, astfel, a făcut lucruri care merită lovituri va fi bătut cu puţine. Într-adevăr oricui i s-a dat mult i se va cere mult; şi oricui i s-a încredinţat mult i se va cere mai mult decât în mod obişnuit" (Luc. 12:41-48). Societatea Watchtower foloseşte întrebarea retorică a lui Isus din pasajul paralel de la Matei 24:44-51 ca bază pentru asumarea autorităţii drept "[unicul şi singurul] sclav fidel şi prevăzător" căruia i s-au încredinţat "toate bunurile [stăpânului]". Dar este greu să ne imaginăm că această pildă se referă la mai multe organizaţii religioase, fiecare cu mai multă sau mai puţină răspundere în funcţie de ce a făcut fiecare cu cunoştinţa pe care a avut-o. Ea are sens numai ca un sfat adresat creştinilor ca indivizi de a fi permanent conştienţi de importanţa unei conduite potrivite faţă de alţii, în mod deosebit faţă de ceilalţi creştini, amintindu-şi întotdeauna faptul că într-o zi fiecare va trebui să dea socoteală în faţa unui Stăpân mai mare. Au fost apostolii un "corp de guvernare?" Dacă Isus ar fi dorit să stabilească un "canal de comunicaţie" prin care să fie descoperită înţelegerea progresivă a Scripturilor, în mod sigur ar fi fost de aşteptat ca apostolii lui fideli să fie cei cărora să li se reveleze "noua lumină". Relatarea biblică arată însă că nu acesta a fost cazul. Unii dintre apostoli apar frecvent în relatarea inspirată despre extinderea creştinismului. Dar numai trei au scris părţi ale Bibliei: Matei, Petru şi Ioan. Alţii dintre cei doisprezece nu apar atât de mult în creşterea şi răspândirea creştinismului ca Pavel, Barnaba, Sila şi Timotei. Iar cea mai însemnată parte a scripturilor inspirate creştine a fost scrisă de alte persoane decât cei doisprezece, în mod deosebit de Pavel, dar şi de Marcu, Luca, Iacov şi Iuda. Viaţa, moartea şi învierea lui Isus au împlinit multe profeţii în moduri neanticipate de învăţătorii religioşi din zilele apostolilor. Creştinii aveau nevoie de ajutor pentru a le înţelege. Cum le-a fost descoperit primilor creştini adevărul despre rolul lui Isus ca Mesia? Conform cu Luca 24:13-35, Isus, în aceeaşi zi în care a fost înviat, li s-a arătat la doi discipoli pe drumul spre Emaus, unui bărbat numit Cleopa şi, probabil, soţiei lui. "Şi, începând cu Moise şi cu toţi Profeţii, le-a interpretat (lor, nu la cei unsprezece) lucrurile privitoare la el însuşi în toate Scripturile". Această explicaţie completă a felului în care profeţiile ebraice se aplică la Isus a fost un exemplu deosebit de revelaţie divină. Isus a mâncat împreună cu ei şi a plecat. Ei s-au întors imediat la Ierusalim, i-au găsit pe cei unsprezece apostoli şi le-au povestit despre întâlnirea lor cu Isus. În timp ce ei relatau cele întâmplate, Isus s-a arătat grupului adunat. Înainte de a urca la cer, Isus le-a indicat celor unsprezece că i-a fost deja dată autoritatea să-şi asume responsabilitatea personală pentru toate lucrurile: "Toată autoritatea mi-a fost dată în cer şi pe pământ. Duceţi-vă deci şi faceţi discipoli din oameni ai tuturor naţiunilor, botezându-i în numele Tatălui şi al Fiului şi al spiritului sfânt, învăţându-i să respecte tot ce v-am poruncit. Şi iată, eu sunt cu voi în toate zilele până la încheierea sistemului de lucruri" (Mat. 28:18-20). Isus le spusese discipolilor înainte de moartea lui că le va trimite un mângâietor, un ajutor sau un sfătuitor, care va lua locul lui pe pământ după ce se va reîntoarce la ceruri: "Şi eu îl voi ruga pe Tatăl, şi el vă va da un alt ajutor care să fie cu voi pentru totdeauna, spiritul adevărului… Voi îl cunoaşteţi pentru că rămâne cu voi şi este în voi" (Ioan 14:16, 17). Vorbind mai târziu despre lucrarea spiritului sfânt, Isus a continuat: "Totuşi când va sosi acela, spiritul adevărului, vă va călăuzi în tot adevărul, căci el nu va vorbi din propriul său îndemn, ci va spune ce va auzi şi vă va învăţa lucrurile care vin. Acela mă va glorifica, deoarece va primi din ceea ce este al meu şi vi-l va anunţa" (Ioan 16:13-15). Urma să lucreze spiritul sfânt doar într-un interval scurt, o generaţie sau două după naşterea congregaţiei creştine, până ce Isus şi-ar putea organiza biserica nou formată să-şi asume sarcinile spiritului sfânt, adică, hrănirea discipolilor, "călăuzirea lor în tot adevărul", şi vorbirea în favoarea sau glorificarea lui Isus? Nu. Isus a spus că spiritul va fi cu ei "pentru totdeauna", neavând nevoie de nici o înlocuire. Din cauză că Isus urma să fie în contact permanent cu discipolii săi după învierea lui prin spiritul sfânt, el nu avea nici un motiv să-i îndemne să aştepte dezvoltarea vreunui grup centralizat de reprezentanţi umani pentru călăuzire şi conducere. Isus nu indicase altfel prin cuvintele: "Unde doi sau trei sunt adunaţi în numele meu, eu sunt acolo, în mijlocul lor" (Mat. 18:20). "Conciliul" de la Ierusalim – sursă de "lumină nouă?" Societatea Watchtower sugerează că bătrânii congregaţiei de la Ierusalim, oraşul de unde a început să se răspândească Evanghelia în toată lumea, aveau un rol asemănător corpului de guvernare al Martorilor lui Iehova, luând decizii de importanţă majoră pentru creştinii din celelalte congregaţii şi acţionând ca o sursă de înţelegere sistematică a adevărului. Ea afirmă că bătrânii din Ierusalim au acţionat în această capacitate atunci când s-a ridicat o problemă în legătură cu circumcizia. Învaţă însă Biblia acest lucru? Care a fost rolul congregaţiei de la Ierusalim şi cum a acţionat Isus însuşi şi spiritul sfânt în ridicarea şi rezolvarea acestei probleme? Să examinăm consemnarea găsită în Fapte 15:1-35 şi Galateni 2:1-14. Conform celor descrise în Fapte, chestiunea s-a ridicat când un număr de bărbaţi au venit de la Ierusalim ("de la Iacov", vezi Gal. 2:12) la Antiohia şi au început să înveţe pe alţii ceva nou, ceva ce Pavel nu-i învăţase pe credincioşii dintre naţiuni. Care era acest "adevăr nou" de la Ierusalim? "Nu puteţi fi salvaţi dacă nu vă circumcideţi după obiceiul lui Moise", ziceau ei. Aceasta era în conflict direct cu ceea ce Isus însuşi îi descoperise lui Pavel, că oricine putea fi salvat numai prin credinţă. Pavel s-a opus cu putere acestei "învăţături noi". Dar oamenii din Ierusalim au insistat că aveau dreptate, aşa încât Pavel şi Barnaba ‘s-au urcat la apostolii şi bătrânii din Ierusalim, în legătură cu această dispută’. Relatarea lui Pavel din Galateni arată că el s-a dus la Ierusalim la îndrumarea însuşi a Domnului, "în urma unei revelaţii." După cum s-a confirmat, unii creştini dintre evrei chiar credeau că circumcizia era necesară pentru salvare. Relatarea acestei situaţii dată de Pavel congregaţiei galatenilor, arată că el s-a dus la o întrunire privată cu cei "care păreau să fie ceva" în congregaţie, bătrânii proeminenţi. El a "prezentat înaintea lor vestea bună pe care [o predica] printre naţiuni,… şi nu le-am cedat în sensul de a ne supune, nu, nici măcar pentru o oră". Acei oameni devotaţi, sub conducerea spiritului sfânt, au recunoscut că greşeau, au acceptat corectarea dată de Cristos prin Pavel şi au exprimat lucrurile deschis într-o întrunire mai mare cu alţi bătrâni, îndrumând-o, sub conducerea spiritului sfânt, aşa încât toţi au ajuns la un punct de vedere corect. Apoi ei au scris o scrisoare de justificare, adresată în mod special creştinilor dintre naţiuni aflaţi în Antiohia, sugerând câteva lucruri pe care ar trebui să le evite pentru a contribui la pacea dintre evrei şi neevrei, ca şi la sănătatea şi prosperitatea lor. 3 Nu există desigur nici o dovadă că la această întrunire a apărut vreo nouă înţelegere. Bătrânii din Ierusalim mai degrabă au primit corecţia decât să dea îndrumare. Această relatare nu produce nici o dovadă că exista un "corp de guvernare" alcătuit din bărbaţi în Ierusalim care făcea reguli şi reglementări pentru a fi trecute la toţi ceilalţi creştini. Lucrurile stau exact invers. Dovezile arată că spiritul lui Dumnezeu lucra prin persoane individuale fidele pentru a conduce congregaţia creştină într-o direcţie opusă erorii. (3) În scrisoare, creştinii dintre naţiuni sunt încurajaţi să se abţină de la "hrana poluată de idoli" şi de la "carnea animalelor strangulate". Mai târziu însă, Pavel discută despre consumarea cărnii şi a altor alimente şi face clar că evitarea lor a fost o problemă de conştiinţă şi că, pentru creştini, evitarea acţiunilor care i-ar putea poticni pe alţii este un factor motivator principal. – Compară Rom. 14:14, 20, 21; 1 Cor. 10:19-33. Spiritul lui Dumnezeu lucrează cu primii creştini Isus le-a spus discipolilor săi să rămână în Ierusalim numai până ce vor fi "îmbrăcaţi cu putere de sus" (Luca 24:49). Acest lucru s-a întâmplat la Pentecostă. Petru a vorbit cu acea ocazie, aplicând profeţia lui Ioel la ceea ce se întâmplase. Acea profeţie conţinea o prezicere care urma să fie împlinită în toată era creştină: "Voi turna din spiritul meu peste orice fel de carne, şi fiii voştri şi fiicele voastre vor profeţi şi tinerii voştri vor vedea viziuni şi bătrânii voştri vor visa visuri; şi chiar peste sclavii mei şi peste sclavele mele voi turna din spiritul meu în zilele acelea, şi ei vor profeţi" (Fapte 2:17, 18). Această profeţie spunea că Dumnezeu va comunica prin spiritul sfânt cu creştinii în exact aceleaşi moduri în care a făcut-o în timpurile precreştine, în mod direct, prin viziuni, visuri şi prin profeţi. Arată relatarea scripturală că s-a întâmplat acest lucru? Cartea Fapte este plină de consemnări care ilustrează clar împlinirea profeţiei lui Ioel. Ea arată implicarea foarte activă a lui Isus, în mod personal, ca şi a spiritului sfânt, a îngerilor, viziunilor şi visurilor în congregaţia creştină timpurie. Aceasta a inclus convertirea unor persoane, expansiunea congregaţiei, alegerea şi îndrumarea apostolilor şi misionarilor, apărarea congregaţiei de corupţie prin falsitate, încurajarea şi sprijinirea creştinilor în încercări şi necazuri, şi călăuzirea înregistrării şi prezervării tuturor informaţiilor esenţiale de care urmau să aibă nevoie creştinii în secolele viitoare, adică Scripturile creştine. Nu a fost nici o parte esenţială a creşterii creştinismului pe care Isus sau spiritul sfânt să n-o fi îndrumat şi condus. Să analizăm cazul lui Filip şi al Etiopianului. Pilip predica în Samaria. Un înger l-a trimis pe drumul de la Ierusalim la Gaza. Pe drum el a întâlnit un eunuc etiopean. Spiritul l-a trimis pe Filip la carul lui. După ce Filip l-a botezat, spiritul lui Dumnezeu l-a condus în altă parte pe Filip (Fap. 8:36, 39, 40). Să luăm cazul lui Corneliu, un om devotat, temător de Dumnezeu. El a avut o viziune cu un înger al lui Dumnezeu care i-a spus să trimită nişte oameni la Iope să-l aducă pe Petru. Între timp Petru, care se ruga pe acoperiş, a căzut într-o transă şi i s-a spus de către o voce că lucrurile pe care le considera înainte necurate erau acum curate. Spiritul i-a spus despre oamenii trimişi de Corneliu. Petru s-a dus la casa lui Corneliu, unde a predicat Evanghelia la un grup mare de oameni care au devenit creştini (Fap. 10:1-46). Isus însuşi l-a convertit pe Saul (Fap. 9:3-6; 15). Saul (Pavel), sub influenţa spiritului sfânt, s-a remarcat între apostoli prin ducerea mesajului creştin la nevrei. El a întemeiat multe congregaţii. Cine l-a autorizat să facă astfel? Congregaţia de la Ierusalim sau cea din Antiohia de unde plecase în călătoriile lui misionare? Nu. Saul şi Barnaba au fost mandataţi ca misionari şi trimişi la îndrumarea expresă a spiritului sfânt (Fap. 13:1-4). Relatarea arată că cei cărora le predica Pavel erau îndreptaţi să privească spre Cristos însuşi în privinţa îndrumării mai degrabă decât spre vreun grup de bătrâni din Ierusalim sau de altundeva. Când Pavel i-a vorbit unui temnicer din Filipi, el i-a vestit simplu cuvântul lui Dumnezeu, lui şi la "toţi cei din casa lui", la scurt timp după eliberarea miraculoasă cândva după miezul nopţii. Înainte de zori, temnicerul şi toată casa lui (probabil inclusiv copiii şi slujitorii) au fost botezaţi. Le-a îndreptat Pavel atenţia către congregaţia locală pentru a-şi termina "pregătirea"? Nu, pentru că nu exista nici o congregaţie acolo, doar un recent convertit, o femeie pe nume Lidia (Fap. 16:30-34). Există multe alte exemple care ar putea fi citate, dar mesajul este clar: Isus Cristos însuşi şi spiritul sfânt, mai degrabă decât vreun grup de oameni, au jucat rolul cel mai activ în călăuzirea creştinilor timpurii. Spiritul sfânt i-a îndrumat pe Pavel şi pe însoţitorii lui în timpul călătoriilor lor misionare (Fap. 16:6-10; 18:9-11; 20:22, 23; 21:4), i-a scos din primejdii, i-a inspirat să scrie scrisorile către congregaţii, care au apărut ca rezultat al eforturilor lor, şi a numit supraveghetori (Fap. 20:28; 32, 33). Asemenea israeliţilor, şi creştinii au avut o cale să distingă între profeţii adevăraţi şi cei falşi şi între învăţăturile lor. Apostolul Ioan, referindu-se la această problemă, nu sugerează vreun fel de proces de aprobare organizat. Mai degrabă, el a spus să se testeze "exprimările inspirate": "Orice exprimare inspirată care îl mărturiseşte pe Isus Cristos ca fiind venit în carne provine de la Dumnezeu, dar orice exprimare inspirată care nu îl mărturiseşte pe Isus nu provine de la Dumnezeu. În plus, aceasta este exprimarea inspirată a anticristului, despre care aţi auzit că vine, şi acum ea este deja în lume" (1 Ioan 4:1-3). Ioan nu se concentrează asupra sursei profeţiei sau asupra conduitei profetului ca şi criteriu pentru judecarea spiritului sau intenţiei mesajului care se presupune că vine de la Dumnezeu. Mai degrabă, o profeţie este judecată după obiectivul ei. Dacă ea îl pune în centru pe Cristos şi lucrarea lui răscumpărătoare, este de la Dumnezeu. Dacă nu, este de la anticrist. (Apoc. 19:10). Lucrează Dumnezeu cu persoane individuale şi cu o organizaţie? Având în vedere dovezile copleşitoare care arată că Dumnezeu şi-a comunicat întotdeauna voia lui prin persoane individuale, cineva ar putea întreba: Este posibil ca Dumnezeu să ne comunice anumite lucruri în mod personal, iar alte lucruri printr-o organizaţie aprobată care să acţioneze ca un profet? Această concepţie se bazează pe ideea că o organizaţie poate acţiona ca o persoană. Asocierea cu o organizaţie îi poate influenţa pe membrii ei să copieze punctele de vedere ale liderilor, să se exprime în mod asemănător şi să acţioneze uniform. Ar putea părea că organizaţia are o "minte" a ei. Dar nu este aşa. O organizaţie nu are capacitatea de a avea gânduri, sentimente sau opinii independente. Nu este o entitate separată asemenea unei persoane. Organizaţiile se formează atunci când un număr de persoane individuale doresc să-şi reunească eforturile pentru a îndeplini o sarcină, pentru a atinge un obiectiv sau pentru a se bucura de compania reciprocă. Organizaţia poate fi mică sau mare, lejeră sau restrânsă. Membrii grupului ar putea forma o corporaţie legală pentru a conduce afacerile. Ei pot numi lideri sau purtători de cuvânt pentru grup şi pot distribui funcţii la diferiţi membri. Ei ar putea elabora reguli de conduită şi metode de operare care să fie urmate până la atingerea obiectivelor. Însă deşi este ceva obişnuit să vorbim despre o organizaţie ca îndeplinind ceva, nici un fel de activitate atribuită unei organizaţii nu este realizată de fapt independent de membrii individuali, lucrând singuri sau împreună. Orice gând sau acţiune vine de la o persoană. Separat de membrii ei, o organizaţie este absolut incapabilă să genereze, să comunice sau să pună în practică ideea. Aceasta înseamnă că orice informaţie care vine de la "organizaţie", vine în realitate de la o persoană, chiar dacă acel membru ar putea încerca în mod sincer să vorbească în folosul grupului. Aşa se explică de ce este uneori atât de greu pentru Martorii bine intenţionaţi să determine care este propriu-zis "punctul de vedere al Societăţii" în anumite probleme, deoarece informaţiile scrise şi cele orale ar putea fi contradictorii. Acest lucru este aşa deoarece ele reflectă pur şi simplu punctele diferite de vedere ale oamenilor diferiţi care produc informaţia care se comunică sau se publică. O organizaţie asigură doar o cale de a face lucrurile. Ea nu are puncte de vedere, memorie sau conştiinţă proprii. Nu poate nici iubi nici urî. Nu are emoţii şi sentimente. Nu poate face bine sau rău. O organizaţie nu poate face nimic de la ea însăşi. Numai oamenii pot face anumite lucruri. Şi numai o persoană poate avea o relaţie cu Dumnezeu (sau cu oricine altcineva). După războiul al doilea mondial organizaţia nazistă n-a fost niciodată judecată pentru crime de război. Dar indivizii care au fost asociaţi cu ea au fost judecaţi. O organizaţie nu poate comite crime şi nici nu poate fi pedepsită pentru ele. Ea nu poartă nici o răspundere. Dar oamenii da. Iată de ce a zis Isus, referindu-se la sosirea sa în glorie, că va... "separa pe oameni unii de alţii, aşa cum un păstor separă oile de capre". El a continuat arătând că îşi va baza judecata pe conduita personală mai degrabă decât pe loialitatea oarbă faţă de reguli sau puncte de credinţă ale organizaţiilor (Mat. 25:31-46). Asta nu este egal cu a spune că organizaţiile sunt greşite sau rele în sine. Dar ele trebuie văzute drept ceea ce sunt aşa cum trebuie înţeles şi ceea ce nu sunt. Ce este o organizaţie? Cuvântul "organizaţie" vine din grecescul organon, care înseamnă unealtă, instrument sau sculă. Astfel o organizaţie este mai mult decât doar un grup de oameni. Asemenea sculelor sau instrumentelor, organizaţiile sunt formate pentru a îndeplini anumite scopuri sau pentru a influenţa un grup anume care este în afara organizaţiei înseşi. Termenul este asociat cel mai adesea cu afacerile, activitatea politică şi sindicatele, care toate îşi derivă puterea din resursele colective ale multor indivizi şi o folosesc pentru a realiza scopuri care ar fi intangibile pentru un singur individ. Consultarea unei concordanţe va arăta că organon nu apare niciodată în Biblie, şi nici conceptul pe care îl transmite. Cuvintele ebraice traduse "unealtă" sau "instrument" sunt literale, iar aceşti termeni nu sunt aplicaţi niciodată în Scriptură în mod colectiv la închinătorii aprobaţi ai lui Dumnezeu. În loc de aceasta, Biblia vorbeşte despre creştini ca fiind o "congregaţie" sau un "corp", a cărui finalitate sau raţiune de a fi se găseşte în corpul însuşi. Deşi i-ar putea influenţa pe cei din afara corpului, creştinii adevăraţi trăiesc numai din cauza capului corpului şi pentru acesta, Isus Cristos. Relaţia personală intensă dintre fiecare credincios şi capul Isus este subliniată în mod repetat în Scripturile greceşti creştine. În contrast cu modul în care Biblia se referă la un corp de credincioşi, conceptul de "organizaţie vizibilă" folosită de Dumnezeu ca unealtă sau instrument pentru a îndeplini lucrarea lui, cum ar fi predicarea, anunţarea judecăţilor sau alte activităţi, este foarte puternic accentuată în publicaţiile Watchtower. Acolo se găseşte întotdeauna un aspect care este prezent în afaceri, politică şi sindicate: un grup mic de lideri autorizaţi să dea îndrumare şi să ia decizii pentru ceilalţi membri ai grupului de la care se aşteaptă să asculte fără comentarii sau punere la îndoială. Şi aşa cum este cazul şi în afaceri, politică sau sindicate, loialitatea faţă de organizaţia însăşi este un concept cheie. În acest cadru, conştiinţa personală şi judecata individuală sunt mai puţin importante decât "unitatea" (în practică uniformitatea), pentru că dacă nu este respectată conducerea organizaţiei, nu există nici o organizaţie. Aceasta înseamnă că singura autoritate pe care o au organizaţiile este în minţile membrilor individuali care ascultă de regulile şi îndrumările organizaţiei (compară Romani 6:16). Ascultarea faţă de directivele date de reprezentanţii unei organizaţii ar putea fi percepută ca ascultare faţă de acea organizaţie. Dar nu este. Este pur şi simplu ascultare faţă de voinţa membrilor individuali care au elaborat acele directive. O organizaţie nu are o voinţă a ei înseşi, din cauză că organizaţiile nu sunt personalităţi sau entităţi cu voinţe, intelecte şi capacităţi independente. Este uşor să se piardă din vedere acest fapt simplu în confruntare cu dovada enormelor realizări care sunt posibile atunci când oamenii îşi unesc pe un făgaş comun eforturile lor. Construcţiile uriaşe însă, ca şi orice alte realizări materiale nu-l impresionează pe Dumnezeu, nici nu indică neapărat favoarea şi binecuvântarea lui (Gen. 11:6). N-ar trebui să fim intimidaţi sau prostiţi atunci când liderii unei organizaţii religioase arată spre unele semne vizibile ale "succesului" ca o indicaţie că Dumnezeu i-a binecuvântat sau sprijină lucrarea lor. Dumnezeu are resurse şi capacităţi absolut nelimitate. El nu are nevoie de clădiri, prese de tipărit, sprijin financiar sau orice alt lucru de infrastructură organizaţională pentru a-şi înmulţi resursele, aşa de parcă acestea ar fi lucruri pe care el nu le-ar putea face el însuşi. Dumnezeu nu are nici una din limitările asociate cu organizaţiile. De exemplu, regulile şi reglementările organizatorice care ar putea fi cel mai bun compromis posibil pentru a guverna comportamentul oamenilor ca şi grup, ar putea fi nedrepte pentru aceiaşi oameni ca persoane individuale în cadrul grupului. Dumnezeu, pe de altă parte, poate da îndrumări personalizate fiecăruia în parte. Ne putem baza pe faptul că Tatăl nostru ceresc ne cunoaşte necesităţile individuale şi le va satisface în cel mai bun mod posibil. – Mat. 6:31-33; 1 Ioan 5:13-15, 20. "Veniţi la mine" În secolele care au trecut de la moartea apostolilor, au fost formate multe organizaţii religioase, adesea cu intenţii foarte sincere, pentru a asigura asociere, a contracara persecuţia şi a-i proteja pe credincioşi de învăţături false. Totuşi, cu timpul, fondatorii iniţiali mor şi numărul membrilor creşte. Membrii activi şi cu influenţă ai acestor organizaţii mai curând sau mai târziu ar putea scăpa din vedere scopul iniţial al formării asocierii sau organizaţiei. Lipsindu-le credinţa în capacitatea lui Isus de a satisface nevoile discipolilor săi sau mişcaţi poate de un simţ al responsabilităţii ori atraşi de ocazii de câştig financiar, putere sau prestigiu, ei s-ar putea ascunde îndărătul obiectivelor nobile afirmate în statut ale organizaţiei şi să manevreze lucrurile aşa încât să câştige control sporit asupra altora. Consecinţele teribile care rezultă în cele din urmă când acest proces se maturează sunt scrise cu sânge şi lacrimi în paginile istoriei. Liderii acestor organizaţii ar putea pretinde că îl reprezintă pe Cristos şi să insiste că au autoritate să vorbească în numele lui. Declarând că au dreptul să interpreteze Biblia, ei îl elimină prin excludere pe oricine nu este de acord cu interpretările lor. Ei şi-ar putea pune vederile proprii în locul mesajului pur al Bibliei şi şi-ar putea spori numărul de membri prin mijloace omeneşti cum ar fi promisiunea siguranţei în cadrul organizaţiei. Ei ar putea să-şi menţină numărul de membri prin şantaj, constrângere sau ameninţări, să impună reguli şi regulamente pentru aceştia, să ceară loialitate şi sprijin financiar, şi să bage groaza în persoanele sincere prin tirania autorităţii. Toate aceste acţiuni îi aduc mare dezonoare lui Isus Cristos. După ce a descris pe larg tipul de conduită iubitoare pe care aveau s-o manifeste adevăraţii lui continuatori, Isus a avertizat: "Păziţi-vă de profeţii falşi, care vin la voi în haine de oi, dar care în interior sunt lupi răpitori". El a spus că "oamenii aceştia" pot fi recunoscuţi după conduita sau "roadele" lor, nu ca şi organizaţie , ci ca şi indivizi (Mat. 7:15-20). Iată de ce creşterea sau mărimea organizaţiei nu arată neapărat aprobarea şi binecuvântarea lui Dumnezeu, pentru că Isus a spus că "se vor ridica mulţi profeţi falşi şi îi vor induce în eroare pe mulţi" (Mat. 24:11). Organizaţiile nu sunt rele în sine. Ele pot canaliza resursele ca timpul, energia şi banii. În mâini rele însă, o organizaţie religioasă ar putea folosi aceste resurse în alte scopuri decât onorarea lui Isus Cristos. Dacă unii din membrii lor aleg să-şi urmeze conştiinţa în locul conducerii organizaţiei, pot ajunge în dezacord cu ceilalţi membri ai organizaţiei. În acest caz, liderii i-ar putea ameninţa, cataloga drept „periculoşi” pentru ceilalţi membri sau excomunica. Acest lucru nu este ceva nou. Dacă membrii unei organizaţii religioase ne urăsc sau ne numesc „apostaţi” din cauză că alegem în mod conştient să-l urmăm pe Dumnezeu şi pe Fiul său, mai degrabă decât pe liderii organizaţiei, şi ca rezultat ne exclud din asocierea lor, ne putem aminti cuvintele consolatoare ale lui Isus: „Fericiţi sunteţi voi când oamenii vă urăsc şi când vă exclud şi vă defăimează şi vă resping numele ca fiind rău, din cauza Fiului omului. Bucuraţi-vă în ziua aceea şi săltaţi, pentru că, iată, recompensa voastră este mare în cer” (Luca 6:22, 23; compară 3 Ioan 9, 10). Petru a afirmat: "Dumnezeu nu este părtinitor, ci în orice naţiune, omul care se teme de el şi practică dreptatea este demn de a fi acceptat de el" (Fap. 10:34, 35). Pavel a adăugat: "[Dumnezeu] nu este departe de nici unul dintre noi" (Fap. 17:26, 27). Răspunsul nostru către Dumnezeu poate apărea în orice loc, în orice timp, şi trebuie să se întâmple pe o bază personală. Dumnezeu ne-a cumpărat pe fiecare dintre noi ca indivizi cu sângele Fiului său. El vrea ca fiecare dintre noi să ne căim personal de păcatele noastre, să acceptăm iertarea şi să venim la Isus. "Veniţi la mine", a spus Isus,"...şi eu vă voi înviora." (Mat. 11:28). Unde să ne ducem de aici? Biblia spune că Dumnezeu le-a vorbit oamenilor prin profeţi în timpurile precreştine şi prin Fiul său în era creştină. Nu există absolut nici o dovadă niciunde în Biblie care să dea măcar de înţeles că Dumnezeu a stabilit vreodată sau a lucrat printr-un grup mic de slujitori ca reprezentanţi speciali care să acţioneze regulat ca administratori ai săi, revelând mesajele sau voinţa lui expresă către restul poporului său fidel. Iată de ce nu există nici măcar un singur îndemn în Biblie pentru slujitorii lui Dumnezeu să identifice sau să manifeste loialitate, fidelitate ori obedienţă faţă de un asemenea grup reprezentativ aprobat. Nu ne putem transfera responsabilitatea personală faţă de Dumnezeu unei alte persoane şi, aşa cum am văzut, o organizaţie nu poate prelua responsabilitatea pentru nici un lucru. Pavel a spus: "Fiecare dintre noi îi va da socoteală despre sine lui Dumnezeu" (Rom. 14:12). În ziua în care va trebui să dăm socoteală lui Dumnezeu pentru modul cum am trăit, loialitatea faţă de o organizaţie nu va fi un substitut pentru credinţa în Dumnezeu şi consecinţa acesteia, conduita creştină bună faţă de alţii, în special faţă de continuatorii lui Isus. Concluziile prezentate aici, dacă sunt acceptate, ar putea crea o problemă pentru persoanele care ar dori să nu continue asocierea cu organizaţia Watchtower. Dacă aleg să plece, s-ar putea întreba unde să se ducă. Chiar dacă au dezacorduri doctrinare serioase cu organizaţia Watchtower, ei ar putea lua în calcul pur şi simplu să rămână cu ea, deoarece consecinţele plecării, în special pe motive de doctrină, vor include aproape sigur respingerea de către prieteni şi familie, plus defăimare şi bârfă. Plecarea ar putea părea că nu merită, având în vedere acest tratament rău, mai ales dacă se pleacă în căutarea "adevărului" la alt grup sau biserică şi acolo se descoperă că noua biserică are unele doctrine corecte, dar nu "întregul adevăr". Căutarea după "adevăr" între organizaţiile religioase ar putea fi infructuoasă şi frustrantă. Cu siguranţă însă aceasta nu este nici singura, nici cea mai bună alternativă. În realitate problema n-ar trebui să fie nicidecum aceea de a alege între organizaţii. De ce nu? Publicaţiile Watchtower învaţă că religia adevărată trebuie să înveţe tot adevărul, că dacă numai o singură învăţătură este incorectă, întreaga masă de învăţături este suspectă. În concepţia Watchtower, "adevărul" constă din "învăţături corecte" sau "explicaţii exacte" care par să corespundă realităţii, interpretări care pot fi sprijinite sau "dovedite" prin raţionamente ale minţii, folosind referinţele biblice ca sprijin în acelaşi mod în care un om de ştiinţă sau un matematician ar putea încerca să explice procesele din universul fizic argumentând cu ajutorul axiomelor matematice ori fizice acceptate. Această abordare nu poate fi folosită pentru al cunoaşte pe Dumnezeu. Pavel ne-a prevenit să nu privim cunoştinţa în acest fel: "cunoştinţa îngâmfă, insă iubirea zideşte. Dacă cineva crede că a dobândit cunoştinţă despre un lucru, nu îl cunoaşte încă aşa cum ar trebui să-l cunoască. Dar dacă cineva îl iubeşte pe Dumnezeu, acela este cunoscut de el." (1 Cor. 8:1-3). Pavel clarifică că faptul de a-l iubi pe Dumnezeu este cu mult mai important decât ceea ce ştim despre unele fapte sau pasaje biblice. Nici o persoană sau grup de persoane, şi astfel nici o organizaţie, biserică sau grup religios nu cunoaşte toate lucrurile despre Dumnezeu sau căile lui. Astfel nimeni nu poate găsi "adevărul care conduce la viaţă veşnică" căutând explicaţia "corectă" a pasajelor biblice sau "dovedind" poziţii doctrinare. "Adevărul", în sens biblic, pur şi simplu nu se găseşte în aceste lucruri. Isus a spus: "Eu sunt calea, adevărul şi viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin intermediul meu" (Ioan 14:6). În consecinţă, cunoaşterea "adevărului" în sensul Bibliei trebuie să înceapă prin formarea unei relaţii cu Fiul lui Dumnezeu, Isus Cristos, prin acceptarea simplă a lui ca Salvator, Mediator, Domn şi Rege, şi prin invitarea lui în viaţa personală (1 Cor. 3:11; Apoc. 3:20). Când mulţi dintre discipolii lui Isus l-au părăsit din cauză că nu au înţeles unele din învăţăturile lui, el i-a întrebat pe cei doisprezece: „Nu vreţi să vă duceţi şi voi, nu?” Petru a replicat: „Doamne, la cine să ne ducem? Tu ai cuvinte de viaţă veşnică; şi noi am crezut şi am ajuns să ştim că tu eşti Sfântul lui Dumnezeu” (Ioan 6:67-69). Apostolii lui Isus nu aveau să-l părăsească ca să se ducă altundeva în căutarea „adevărului”. Răspunsul lui Petru la întrebarea lui Isus arată că el a înţeles în ce consta problema: nu unde să plece, ci în cine să aibă încredere. Apostolii ştiau că nu se puteau încrede în nici o altă persoană sau grup de persoane să le dea învăţături care să ducă la viaţă veşnică. Apostolul Ioan ne asigură că nouă ne-a fost dată înţelegere "pentru a ajunge să-l cunoaştem pe Cel adevărat. Şi noi suntem în comuniune cu Cel adevărat, prin intermediul Fiului său Isus Cristos. Acesta [Cel adevărat] este Dumnezeul adevărat şi viaţa veşnică" (1 Ioan 5:20). Ioan a continuat: "Copilaşilor, păziţi-vă de idoli" (v. 21). De ce acest avertisment? Este atât de uşor să urmăm alte persoane sau sisteme religioase în locul lui Isus Cristos. Publicaţiile Watchtower se referă la organizaţie în aceiaşi termeni pe care Biblia îi foloseşte pentru a se referi la Isus Cristos. Martorii spun că ei sunt "în/la adevăr" ca să dea de înţeles că sunt "în organizaţie". Organizaţia este prezentată ca administrând sau având grijă de "toate interesele Regelui" pe pământ, lucruri despre care Isus a spus că se va ocupa în mod personal. A atribui unei organizaţii asemenea capacităţi ca faptul de a fi un canal al spiritului lui Dumnezeu, al binecuvântărilor şi îndrumării, singura sursă de învăţătură pură, conducere aprobată şi protecţie contra duşmanilor, este nimic mai puţin decât idolatrie (comp. Exod 32:4). Iar cei ce îndreaptă atenţia spre o organizaţie în locul lui Cristos Isus sunt în mod clar profeţi falşi. Nu trebuie să ne lăsăm induşi în eroare de pretenţiile de autoritate ale nici unui om sau grup de oameni. Dacă a fost dat cineva care să fie urmat, atunci acesta este doar Isus Cristos. El a primit "toată autoritatea în cer şi pe pământ" în acest scop (Mat. 28:18). Bazaţi pe această fundaţie fermă, să căutăm asociere cu alţi creştini. Dumnezeu ne va ajuta cu siguranţă să găsim alţi creştini adevăraţi cu care să împărtăşim bucuria curată a apartenenţei, să simţim dragostea lui Isus şi să fim călăuziţi de spiritul lui Dumnezeu şi de Biblie spre beneficiul nostru etern.
Posted on: Thu, 15 Aug 2013 09:14:41 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015