Te trezeşti dis-de-dimineaţă, te speli pe faţă, apoi îţi acorzi câteva minute ca să te dezmeticeşti. Arunci o privire fugară pe fereastră. Totul e gri. Copacii sunt la fel de goi precum îţi simţi şi tu sufletul în dimineaţa asta. Ieşi afară şi în ciuda ploii mărunte speri că soarele va ieşi din ascunzătoare şi te va dezmorţi şi pe tine. Te deplasezi dintr-un loc în altul ca un robot, butonat din umbră de raţiune. Dar inima nu mai simte nimic. Azi nu se bucură şi nu tresaltă. E amorţită acolo în colţul ei din stânga şi stă tăcută. Nici tu nu prea simţi nevoia să vorbeşti. Simţi că n-ai cu cine. Simţi că nu ţi-ar înţelege nimeni zbuciumul sufletesc. Aşa că taci. Şi dormi. Şi iar taci. Şi iar dormi. Ziua pare mult mai lungă decât de obicei, iar tu nu simţi nevoia să te mai dai jos din pat. Nu te mai bucură nimic, decât liniştea şi somnul. Iar oamenii nu observă că ceva nu e în regulă cu tine. Pare doar o zi proastă sau doar o oboseală cronică. Aşa că încerci să le vorbeşti, să le explici inexplicabilul, căci nici măcar tu însuţi nu înţelegi ce se întâmplă cu tine. Iar ei zâmbesc înţelegător spunându-ţi că totul va fi bine. Nu, azi nu e bine, e doar rău. Azi a trebuit să laşi apa zgomotoasă de la duş să cadă cu presiune pe creştetul capului ca să reuşeşti să nu mai auzi şi să nu mai vezi nimic. Ai închis ochii şi ţi-ai golit mintea de toate gândurile haotice ascultând doar zgomotul apei pe creştetul tău. Şi pentru 10 minute ai reuşit. Te-ai deconectat de gri-ul care îţi prinsese sufletul într-o închisoare cu pereţii zgâriaţi şi cu miros de mucegai. Apoi ai închis robinetul şi totul a revenit. Ce amar! De obicei un duş ca ăsta era o binecuvântare. Acum tristeţea a revenit iarăşi, nu a dispărut în scurgerea de la cadă. Dar de ce eşti trist? Pare că tot ce e important în viaţa unui om s-a aşezat destul de bine în viaţa ta. Aparent nu ai motive pentru care să fii trist. Teoretic speranţa nu ar trebui să te părăsească niciodată. Şi totuşi eşti – trist. Şi totuşi te-a părăsit – speranţa. Te-au obosit atât de tare aceste zile gri încât îţi regăseşti cu greu bucuria fiecărei noi zile. Şi iroseşti timp. Atât de mult timp încercând să ieşi din negura în care ai intrat. Dacă te ajută cineva? Nu ştiu. Am început să cred că noi suntem singurii noştri salvatori. Uneori întârziem, uneori ajungem chiar la timp. Alteori refuzăm să ne salvăm, aşteptând ca totul să vină de la sine. Pentru că cei din jur nu fac decât să te împingă şi mai mult spre marginea prăpastiei emoţionale, spunându-ţi ceea ce deja ştii – că ai o problemă şi că nu e normal să fii aşa. Azi e o zi gri. Gri afară şi gri în suflet. Gândurile sunt haotice, iar sentimentele au devenit un vulcan gata să erupă. Şi aparent, APARENT, nu ai niciun motiv bun pentru care ai încetat să vezi în culori. Dar azi e doar azi. Azi nu e mâine. Mâine îmi aştept speranţa înapoi, căci azi, azi şi-a luat catrafusele şi a plecat.
Posted on: Mon, 25 Nov 2013 10:35:02 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015