Trei zile cu tata (Epilog) Ziua a patra ” – Uita-te la tine, mi-a zambit, cat ai crescut! Data trecuta erai doar un copil cu parul lung. Arati altfel!” ” – Imbatranesc tată,” am raspuns, dar glasu-mi suna stins, fara ecou. E schimbat in visul meu -arata cam de varsta mea si mult mai inalt decat il stiusem vreodata – bine facut, cu parul ondulat, ochi patrunzatori si cu un zambet ce-i lumina toata fata. E un gard intre noi - cel din sarma, in care mi-agatam adesea rochitele pe cand eram copil. Nu l-au schimbat, insa au incuiat poarta. El e pe partea cealalta, in gradina prin care ma lua la plimbare in dupa-amiezile acelea de vara cand, dupa ce-si termina treburile, gasea intodeauna timp sa ma ia si sa-mi arate cuiburile de porumbei si ciupercile salbatice care cresteau din belsug prin colturile grajdului parasit in livada aceea mare. ” – Vezi, totul e la fel. Si părul e inca acolo.” ” – A crescut mult, tată, e mult mai inalt decat il stiam noi. De fapt, nici nu stiu daca e acelasi copac.” Calcam cu grija printre fructele mustoase cazute in iarba. El ma ia de mana: “- Iti mai aduci amine banca pe care am facut-o pentru tine, intre cei doi plopi din față?” Ma iau dupa el si-i simt bucuria, graba cu care vrea sa vada, sa redescopere locurile prin care am colindat impreuna, de atatea ori. Sentimentul e ciudat si aerul devine irespirabil sub cerul opac. Ma striga sa-l urmez – si Doamne, cati ani am asteptat clipa asta?…Cati ani or fi trecut? ” – O sa te iau sa-ti arat podul garii unde am locuit – iti mai aduci aminte de cate ori mi-a zis sa mergem acolo cand erai mica? Si nu puteam sa te iau, nu era voie.” ” – Avem voie acum?” ” – Acum totul e posibil.” Il urmez pe scarile spiralate si parca ametesc, capul mi-e greu. Valuri de caldura imi navalesc tamplele. Abia mai pot sa merg. ” – Mai avem, tata?” Scarile intortocheate par a nu se mai sfarsi, dar el urca repede, ca un copil. Abia ma tin dupa el. ” – Am ajuns, il aud. Nu te bucuri? Rade. Ne-ai innebunit pe mine si pe maica-ta cand erai mica, voiai mereu in pod! N-am avut niciodata ocazia sa-ti arat ce tineam acolo – uita-te in jur, e cum ti-ai imaginat?” Intr-adevar, fusese obsesia copilariei mele, sa ma urc in pod sa vad ce tineau acolo. Eram atat de curioasa!… Acum insa imi vad aici papusile, unele cu rochiile mancate de vreme, uite si ursul portocaliu, mare cat mine, pe care l-am primit cand am implinit trei ani; niste canite de plastic din care imi hraneam catelusii de plus si intr-un colt, colivia canarului. ” – E inca aici… Ce s-a intamplat cu el? Mi-ai spus ca plangea dupa parintii lui si intr-o dimineata ai deschis usa si l-ai lasat sa zboare. M-am tot gandit la el dupa aceea, mai ales ca zilele de primavara erau atunci reci si ploioase. A murit de fapt, nu-i asa? N-a plecat nicaieri de fapt.” ” – Adevarat, murise – dar n-am putut sa-ti spun adevarul, fetita… Nu te teme, a fost de-atunci liber. Pentru totdeauna.” Lampi vechi pe niste rafturi, o vaza de bronz cum avea bunica – o fi aceeasi? – scaunele ei vechi si carti multe peste tot alcatuiau decorul acum, ca-ntr-o poveste. Cand o sa gasesc timp sa le citesc pe toate?… Cel mai important lucru e ca le-am gasit, o sa ma intorc si-o sa aleg dintre ele pe cele pe care vreau cu-adevarat sa le pastrez. Aud undeva batand o pendula. Cat o fi ceasul? ” – Hai sa mergem, zice el, s-a facut tarziu.” O luase deja in jos in jos pe scari. De data asta mergea incet, cu pasi mici. Merg dupa el si ma duce in sus si-n jos prin lumea lui. Si-ntr-o clipa santem din nou in gradina. Ochii nu-i ma sint la fel si zambetul i-a disparut. Simt cum il inconjoara parca tristetea si e tacut. ” – Ce s-a intamplat tata, de ce ne-am oprit?” ” – E timpul sa plecam acum, a spus el si a deschis vechea poarta, invitandu-ma afara. “Ai grija de tine si promite-mi un singur lucru: c-o sa fii fericita.” ” – Iti promit.” A inchis incet poarta dupa mine si s-a intors cu spatele. Am vrut sa-l strig, dar n-am avut putere, vocea-mi era doar o soapta. M-am uitat dupa el, cum se departa incet fara sa intoarca macar capul – si in clipa aceea mi-am dat seama ca nu putea fi adevarat, el n-ar pleca niciodata, asa, fara sa se uite in urma. Broboane reci de sudoare imi acopera tamplele, ma chinui sa-l strig. Si incet, deschid ochii. E dimineata si sunt aici, pe un alt continent, la mii de kilometri de gradina aceea. Poate viata e simpla, poate doar mintea noastra o face atat de complicata. Si ce insemnatate are poarta? E linia, granita, limita? Din pat, vad cerul impartit in doua jumatati, ca-n urma unui sfânt ce calcă pe ape. Si un curcubeu rasare pios, in timp ce imi caut, printre semne, drumul.
Posted on: Sun, 03 Nov 2013 17:38:28 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015