Un articol lungut dar misto despre oameni si legi.... VREM OMENIE, NU JANDARMERIE! România s-a trezit. În mult mai mare măsură decât, haideţi s-o recunoaştem, ne aşteptam cu toţii. Indiferent de continuare, mişcările de stradă din toamna 2013 au avut, cred eu, un efect formidabil de trezire a conştiinţelor individuale, de ‘ieşire din cutie’, de (re)descoperire de sine, ca cetăţeni, a foarte multora dintre noi. Eu, unul, fascinat cum sunt de naşterea/ izbucnirea libertăţii individuale, asta am văzut în primul rând în jur: oameni desfăcându-se (îmi cer scuze pentru repetarea unei metafore de la Occupy UBB) ca floricelele de porumb. Acesta este sensul fundamental în care, vorba lui Vlad Ioachimescu, Roşia Montana ne-a salvat deja pe mulţi. Eram obişnuiţi să alergăm fiecare pe culoarul lui; iar acum nu doar că am acoperit toată pista de alergare, dar explorăm marginile, descoperim trasee şi soluţii noi, şi mai ales îi vedem pe ceilalţi, nu mai suntem în competiţie şi bătălie cu ei – dimpotrivă, ne oprim să-i ajutăm sau măcar să-i ascultăm când îi vedem în restrişte. Iar când facem asta, ne cuprinde nu vinovăţia individualistului care, vai! şi-a pierdut din timp preocupat de un semen căruia nu-i datora, strict pragmatic vorbind, nimic… ci, dimpotrivă, o exaltare aproape inexplicabilă. Suntem mai oameni decât am fost vreodată, şi ăsta nu e un gând, contrariabil apoi cu altele mai ‘raţionale’, ci un sentiment care urcă din cel mai adânc strat al fiinţei şi ne inundă. De aia avem, nu arareori, lacrimi în spatele ochilor, pe care nu le plângem doar fiindcă vrem să şi arătăm că tot ceea ce ni se întâmplă nu e o slăbiciune, ci – paradoxal – cea mai mare tărie. Pe 3 noiembrie, la Cluj, un prieten a fost literalmente trântit şi târât pe jos de câţiva jandarmi, fără să fi făcut absolut nimic provocator (dimpotrivă, tocmai vorbea la telefon cu prietena lui, la finalul celei de-a 10-a demonstraţii de duminică, cu nimic mai puţin paşnică, până atunci, decât altele). Iar atunci, jandarmeriei i s-a opus… omenia. Mulţi oameni au sărit, aproape instinctual, să-l apere pe cel agresat; cel puţin doi dintre ei, printre care şi o doamnă, au fost bruscaţi, au primit lovituri etc. Am rămas mult, seara, solicitând în cor numele celor responsabili; am mers la Prefect, a doua zi, cu cereri oficiale; cei agresaţi au depus plângeri şi vor merge, puteţi fi siguri, până la capăt în găsirea şi sancţionarea agresorilor. Ce vreau eu, însă, să subliniez, e că protestatarii aceia care au intervenit nu erau activişti, nu aveau nimic anarhist sau conspirativ sau periculos în ei. Că nu s-au gândit nici o clipă la propria siguranţă şi au făcut ceea ce trebuia, omeneşte, făcut: s-au pus în pericol pentru a oferi atât ajutor cât puteau oferi unei victime. Aşa sunt, aceştia sunt, prieteni, cetăţenii printre care eu unul vreau să trăiesc. PONTA ARE UN PULAN / COLONELU’ BUDIŞAN Numele ‘propriu’ al (i)responsabilului pentru mizeria de la Cluj n-avea cum să rămână prea multă vreme necunoscut; vă asigur că viitorul lui în oraşul nostru va fi cel al unei nefaste celebrităţi. Şi e bine ca, de aici înainte, în România, fiecare nelegiuire să poarte un nume. Dacă Parlamentul va respinge în cele din urmă Legea dedicată Roşiei Montane, va fi pentru noi o victorie mică, din punct vedere practic. Dar, simbolic vorbind, ea va fi crucială. Problema acestei legi trecea dincolo de infernalele ei prevederi legate de proprietate, protecţia mediului, patrimoniu etc. – tocmai prin expedierea a tot ceea ce reprezintă în mod normal răspundere (guvernamentală, dar şi personală) în domeniul deciziei politice şi al votului. Ceea ce, în realitate, se numeşte Şova (trădare a priorităţilor naţionale), Plumb (periclitare a dreptului la viaţă şi sănătate), Barbu (crimă împotriva patrimoniului universal), Ponta (atac repetat la statul de drept) risca să devină anonim. Rămâne în continuare foarte important ca această uşă spre nelegiuirea totală să fie ţinută, prin presiunea civilă, închisă – fiindcă, să nu ne facem iluzii: odată ea inventată, ne putem aştepta ca politicienii s-o încerce din nou. Omenia e anonimă. Dimpotrivă, statul poliţienesc şi puterea totalitară sunt formate din decidenţi care vor încerca mereu să pună între ei şi… oameni cordoane peste cordoane de instituţii opace, presă aservită, servicii tiranice, jandarmi bătăuşi. Principalul lucru care trebuie făcut e să vedem în continuare cine sunt responsabilii, să-i arătăm cu degetul, să le denunţăm identitatea în pieţe. Pentru că, trebuie oare să vă mai amintesc o dată? Ponta şi toţi ceilalţi nu sunt mai-marii moştri, ci pur şi simplu slujbaşii noştri. Aleşi (e drept, cu foarte puţin discernământ, dar ‘aia’ era o Românie-dormitoare care a cam trecut) de noi, pe care tot noi, mai uşor sau mai greu, mai devreme sau mai târziu, îi vom schimba. Avantajul zilelor acestea, altfel mai grele decât multe altele, e claritatea desăvârşită de conştiinţă pe care ele o oferă. Ele ne spun, simplu, că România jandarmilor este inacceptabilă, iar cea a oamenilor trebuie recuperată cu orice preţ. Iar aici insist, cu vorbele deja celebre ale lui Eugen David de la finalul filmului lui Daub: orice preţ. VIITORUL E SINISTRU/ DOMNU’ GOE-I PRIM-MINISTRU Fireşte, însă, că Budişanii acestei ţări nu fac lucrurile de capul lor. Ei sunt doar echivalentul contemporan al torţionarilor din închisorile totalitarismelor de orice soi. E bine că i-am întâlnit în stradă, unde avem şanse să echilibrăm forţele… dincolo de ziduri, viermii ăştia ar muşca din noi cu sete şi ură, iar şansele să scăpăm, poate chiar şansele să se ştie vreodată ce ni s-a întâmplat ar scădea dramatic. Dar peştele de la cap se împute. Iar intenţia mea nu este să-l demonizez pe Ponta, făcând din el (cum, în naivitatea noastră, am făcut din, ce-i drept, odiosul Băsescu) duşmanul absolut, a cărui îndepărtare ar reinstala normalitatea. Dimpotrivă. Susţin că Ponta e doar furunculul obscen de pe fruntea unei naţiuni bolnave. Nu e însăşi boala, e un simptom suprem, ultim. Fireşte, buba va trebui extirpată şi ea – cât mai chirurgical, ca să nu stricăm şi mai rău ‘faţa’ ţării. Dar dacă societatea noastră, sau mai exact clasa noastră politică rămâne aşa ca azi – nu doar coruptă până în rărunchi, dar autonomizată, gregarizată, dotată cu o putere cvasi-discreţionară, infiltrată până în adânc, de sus în jos, în fiecare instituţie civilă şi profesională… atunci în locul fiecărui cap tăiat vor creşte, ca în basmele româneşti, câte trei. Eu cred că a doua răsturnare de putere e mult mai importantă decât prima, că toamna 2013-primăvara 2014 vor cântări, istoric, incomparabil mai mult decât ianuarie-februarie 2012. Nu numai pentru că Băsescu a rămas, ca o pungă de puroi, la Cotroceni şi riscă să infecteze, cândva, iarăşi totul. Ci mai ales fiindcă dărâmarea lui Ponta ar reprezenta un semnal fundamental: puterea nereprezentativă va cădea. Da, ştiu că e oarecum deprimant, ştiu că acum toţi ‘pragmaticii’ (cărora, cu firea mea isteroidă, nu mă pot abţine să le spun, probabil pe nedrept, postaci-troli-dezinformatori) vor sări cu vestea: n-aveţi cu cine să-l înlocuiţi, deci lăsaţi-l acolo, pentru stabilitate/ normalitate. Or, nu putem accepta că asta e normalitate(a); şi să ferească Dumnezeu ca România, aşa cum e ea azi, să devină stabilă. Nu. Politicienii trebuie să înveţe că pot plăti, că nu au atâta imunitate câtă le-ar place să creadă. Şi, în plus, să nu ne facem iluzii, Ponta ca vârf şi simbol al Statului de azi are caracteristici cu totul speciale, care trebuie recunoscute ca atare. Am fost conduşi, după revoluţie, de tot felul de ticăloşi. Dar mai fiecare dintre ei avea o inteligenţă şi o voinţă-a-răului aparte. Spuneţi-vă în minte doar numele Iliescu, Năstase, Băsescu şi veţi înţelege ce vreau să spun. Am fost oi conduse de lupi. Nu de un papagal. Faptul că un păsăroi colorat-înfoiat, cu creieraşul cât o nucă, curaj şi demnitate nici atâta, cu apucături de copil răzgâiat şi cu întreaga personalitate devastată de o patologie a minciunii minut-cu-minut a ajuns în urma unor alegeri democratice să conducă ţara spune, din păcate, foarte multe nu doar despre politicieni, ci şi despre noi. Mai ales despre noi. INDIGNAŢI, NU INTIMIDAŢI! De-ajuns, însă, cu discuţiile teoretice. Lucrul cel mai preocupant e, fireşte, ce putem face. Pe termen scurt şi mediu, să ne ferim de jandarmerizarea ţării. Aici, principala soluţie e, în continuare, masa critică. Şi nu trebuie să fim puhoi, nu trebuie să mai întreţinem iluzia marilor mulţimi, capabile să umple stadioane, care ar trebui, cică să iasă acum pe străzi. Prefer sute sau mii de oameni care însă ştiu pentru ce luptă şi care, după binemeritata (şi, zic eu, salutara) solidarizare cu ai lor concetăţeni, îşi urmăresc în continuare, cu încrâncenare, şi drepturile individuale. Orice om agresat trebuie să facă plângere şi să meargă, cu încăpăţânare, cu furie, cu convingere până la capăt. Orice om avertizat, sancţionat contravenţional, cercetat pentru participarea la mişcare trebuie să spună asta public – există deja organisme de reprezentare juridică pro-bono pentru protestatari, există şi un istoric al zecilor de amenzi anulate în instanţă, ba chiar de pedepsire în instanţă a abuzurilor din ianuarie-februarie 2012. “Sunt cetăţean (european) şi am drepturi”, aşa suna, acum câteva luni sloganul unei serii – altfel, zic eu, foarte neinspirate – de reclame televizate. Însă fiecare trebuie să-şi amintească, în fiecare moment aparent mai dificil, că fix aşa stau lucrurile. Nu spune nimeni că va fi uşor. Dacă ar fi fost, n-am fi în stradă. Dar, vorba unui alt slogan strigat zilele astea: Nu suntem o naţie de sclavi. În ciuda aparenţelor, asta nu e, nu poate fi caracterizarea unui popor ca atare, fiindcă sclavia e… individuală, e de fapt cedarea libertăţii care, tocmai, ne făcea unici şi responsabili – ne făcea, în ultimă instanţă, oameni. Aşadar, ceea ce trebuie să facem în ultimă instanţă e formidabil de simplu. Dacă vă atacă jandarmii, luaţi-vă strâns de braţe şi aşezaţi-vă pe jos. Nu ripostaţi, asta e tot ce îşi doresc. Filmaţi şi documentaţi totul, oferiţi-vă ca martori în cercetarea ulterioară a oricărui abuz. Dacă sunteţi supuşi unor forme mai uşoare de intimidare, cum ar fi legitimarea, cereţi numele celui care face asta şi notaţi-l, iar apoi solicitaţi să vi se spună pe loc motivul legitimării şi dacă se intenţionează luarea de măsuri legale împotriva voastră, iar dacă da în temeiul cărei legi, cărui articol etc.; în măsura posibilului, filmaţi sau înregistraţi orice astfel de ‘dialog’ cu reprezentanţii autorităţii. Dar, mai ales, fiţi siguri şi nu uitaţi nici o clipă că dreptatea e de partea voastră. Să nu cumva să credeţi că astea sunt ‘doar cuvinte’. Vrem cu toţii ca România să fie şi să rămână un stat de drept… dacă pierdem asta, oricum totul se duce dracului şi vine o lume în care nu veţi putea trăi, nici voi, nici, mai ales, copiii voştri. Iar calea cea mai sigură spre disoluţia statului de drept începe acolo unde tu, eu, cutare, cutare, renunţă să-şi afirme şi apere propriile drepturi. VĂ RUGĂM SĂ NE SCUZAŢI, NU VOM FI MANIPULAŢI Doar câteva cuvinte, la finalul acestui text oribil de lung (dar aşa mi se întâmplă când ‘tac’ mai multe săptămâni, iar între timp răul lucrează…), despre lucrul concret care ne-a adus în stradă împreună: E foarte probabil ca Legea Roşiei Montane, ca atare, să fie îngropată în Parlament sau chiar respinsă de acesta. Politicienii noştri nu se aşteptau nicidecum la ceea ce am reuşit să facem în aceste luni, deci vor încerca acum să ne păcălească. Toate prevederile care stăteau adunate în pomenitul proiect vor fi (unele au fost deja) diseminate prin diverse alte legi. Se va trece şi la scrierea, poate chiar la o tentativă de adoptare rapidă a unei noi Legi a Minelor, în fapt mult mai gravă decât cea împotriva căreia luptăm de două luni şi ceva. Să ne scăldăm în iluzia victoriei ar fi cea mai mare greşeală. Da, e incontestabil că politicienii au dat înapoi; dar asta ar trebui să ne dea şi mai mult curaj, şi mai multă convingere. Şi mai multă atenţie la toate tacticile diversioniste care vor urma. Peste o săptămână, ni se va spune: Români, dezideratul vostru a fost îndeplinit, întoarceţi-vă în casele voastre, şi totodată ne vom trezi cu şi mai multă poliţie, şi mai multă jandarmerie care să restabilească liniştea. Pentru că un rău nu vine niciodată singur, hoţia întreţine jandarmeria, iar jandarmeria apără hoţia. PESTE TOT POLIŢIE, NICĂIERI JUSTIŢIE Dar hai să ne uităm la partea plină a paharului! Mai în glumă, mai în serios, vă spun că avem un indiciu foarte concret şi preţios care ne va spune dacă şi când România începe să se însănătoşească. În ziua, sau mai precis după o mai lungă perioadă în care cei care spun răspicat adevărul în stradă nu ar mai fi reprimaţi, am putea începe să ne gândim la a reduce presiunea civică. Momentul acela, prieteni, este – cred eu, din păcate – încă destul de îndepărtat. Deocamdată, tot ce putem face e să… continuăm. NU CEDĂM, NU CAPITULĂM. - BY Cornel Vilcu
Posted on: Tue, 12 Nov 2013 10:39:34 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015