Un loc de joacă numit România... Am cunoscut gradul maxim de implicare comunitară în urmă cu vreo zece ani, când am fost ales în lipsă şef de scară. Venirea mea la putere s-a produs pe fondul unui vid de autoritate generat de luptele interpalier, finalizate cu strigăte, uşi trântite şi ameninţări cu Tribunalul. Era nevoie de o schimbare („Să vină şi tinerii, să mai conducă şi ei...”) şi de o nouă viziune („În blocul ăsta nu s-a mai dat o bidinea din 1964”). Un comitet format din cele mai destoinice vecine a fost desemnat să-mi aducă la cunoştinţă marea hotărâre a divanului ad-hoc care a avut loc în scara blocului, într-o după-amiază de duminică a anului 2003. Încercările mele timide de refuz („N-am timp, doamnă, eu ajung foarte târziu acasă, ştiţi, la serviciu. ..”) au fost înfrânte de insistenţa doamnei Băluţă, care mi-a prezis în ceaşca de cafea un destin mare: eu aveam să fiu liderul providenţial care urma să scoată scara C din obscurantismul ghenei de gunoi mereu înfundate şi s-o ducă în secolul termopanului şi al centralei termice de apartament. Am încercat, vă rog să mă credeţi că am încercat. M-am învoit de la serviciu ca să fac şedinţe statutare, în care cetăţenii să-şi spună tranşant păsurile şi în care să identificăm soluţii la problemele stringente ale blocului. După trei şedinţe m-am lăsat păgubaş. Oamenii se duşmăneau istoric şi nu puteau să vorbească decât unul peste altul. Proiectul meu de societate („Un bloc mai deschis la culoare, oameni mai veseli”) a fost îmbrăţişat la nivel de principii generale, însă s-a împiedicat în detalii. Să fie mai deschis la culoare, dar ce culoare alegem? Deloc veseli, vecinii mei au început să se certe ca la balamuc pe culori, motiv pentru care, după a treia încercare de a obţine democratic o culoare, am închis brusc discuţia, am abrogat orice fel de şedinţă şi mi-am impus propria paletă: „A se zugrăvi scara blocului în alb şi albastru, ca marea”. Da, au existat proteste („Cum să vopsim în albastru? Suntem bătrâni, ne facem de ruşine...”), da, opoziţia s-a regrupat la etajul doi şi da, aceeaşi opoziţie a eşuat lamentabil pentru că tandemul dintre dl. Roşu şi dl. Barbu s-a rupt. Din cauza unor ghivece cu muşcate pe care dl. Roşu le întinsese peste teritoriul dlui Barbu, cei doi se urau prea mult ca să meargă într-un proiect comun. Şi unde mai pui că nici măcar ei doi nu se puseseră de acord în privinţa culorii în care trebuie vopsit blocul. Acum, translataţi această mică anecdotă de la scara C la o scară mult mai mare, să zicem România. Nu vi se pare că ţara este locul lor de joacă? Nu vi se pare că, rând pe rând, Traian Băsescu, Victor Ponta şi Crin Antonescu joacă în acelaşi timp şi rolul şefului de scară, şi al opoziţiei de la etajul doi? Poate de aceea pe cât de mari sunt aspiraţiile anunţate pompos (avem chiar un minister al „Marilor Proiecte”), pe atât de mici realizările. Fală mare, traistă goală. De aici şi ridicolul acestei guvernări bizare în trei. Iar situaţia este generalizată. Nu putem niciodată ajunge la un acord pentru că micile istorii interpersonale, micile duşmănii, micile meschinării nu ne lasă să ducem la îndeplinire visele noastre mari. Politicienii sublimează această imposibilitate genetică a românilor de a lucra unii cu alţii. Nu vi se pare absurd ca un premier să declare că nu susţine un proiect doar pentru că duşmanul său, preşedintele, a spus că-l susţine? Sau invers? Nu vi se pare penibil că de fiecare dată când ies în conferinţe „extraordinare” tot ce fac e să spună că nu pot face nimic din cauza celuilalt? Număraţi de câte ori pronunţă premierul numele lui Traian Băsescu, chiar şi într-o intervenţie telefonică de 1 minut la TV. Număraţi de câte ori îl pomeneşte preşedintele pe Victor Ponta într-o banală conferinţă la Cotroceni. S-au găsit tusea şi junghiul. Îşi ascund impotenţa de a face lucruri concrete într-o logoree perpetuă, chipurile în luptă politică. O incontinenţă de vorbe ţine loc de guvernare. Oamenii aceştia pur şi simplu nu ştiu să construiască nimic. Iar pentru diversitate, în pomelnic intră zilnic şi Crin Antonescu, marele cârmaci al vorbelor goale. Vopsiţi naibii blocul ăla. Lumea s-a săturat să vă audă deschizând gura doar ca să vă înjuraţi între voi. Nu vă e jenă să vă purtaţi toţi de parcă aţi fi într-o continuă opoziţie? Băsescu, Ponta, Antonescu – acest Triunghi al Bermudelor în care România dispare bucată cu bucată... Florin Negruţiu
Posted on: Thu, 19 Sep 2013 04:44:40 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015