Zile pe înălţimi Când ne-a venit ideea unui sejur la munte, trecuse mai mult de un an, de la prima noastră întâlnire. Într-un fel, era un pretext de a fi împreună, care să ne provoace, să ne incite, să ne dea încredere în forţele proprii. Amândoi iubeam muntele şi marea. Până atunci, reuşisem să furăm de câteva ori, clipe frumoase împreună. Ne doream mai mult, din impulsul interior de-a fi în intimitetea noastră, de-a ne simţi bine, de-a ne cunoaşte mai profund, poate pentru o altă perspectivă. Plănuisem mai demult să plecăm, dar pentru asta trebuia să fim bine pregătiţi şi echipaţi. Am avut şi momente când am crezut că nu vom mai face această călătorie. De la începutul relaţiei noastre, drumul n-a fost lin de loc. Dar, cum Dumnezeu ne pune de multe ori la încercare, nici noi n-am fost scutiţi. Fiecare zi ne aducea mai aproape şi sporea emoţiile unei excursii inedite. În dimineaţa zilei de miercuri, 2 iulie 1997, pe la ora şase, mă aflam în faţa staţiei de metrou Titan. O aşteptam nerăbdător şi emoţionat, ca de fiecare dată, să apară dintre blocuri. Simţeam fiorul plecării departe de casă, în compania femeii pe care o doream atât de mult; avântul către libertate şi oarecum necunoscut. În zilele dinaintea plecării, făcusem aproape toate cumpărăturile şi pregătirile pentru drum. Fusesem chiar aproape să ratez plecarea, pentru că, un vecin de-al meu, pe care mă bazasem că-mi împrumută un rucsac, mă amânase chiar în ultima clipă. În disperare de cauză, am întrebat printre cunoştinţele de la serviciu. Norocul mi-a surâs neaşteptat şi am făcut rost de-un rucsac aproape nou şi modern. Ultimele două zile le lucrasem la rând, pentru a putea să-mi iau mai multe libere. Dormisem doar vreo trei ore… Lumea începuse să forfotească pe stradă. Încovoiată de greutate, Andra apăru pe trotuarul celălalt. Mă înduioşă o clipă, văzând-o cărând până şi cratiţa după ea. Bucuria îmi inundase deja faţa. Oboseala îmi dispăruse ca prin farmec. Revederea avuse efect de tonifiant. Dimineaţa începea bine. Sărutul ei fusese un adevărat răsfăţ. La gară am avut parte de prima surpriză. Personalul programat spre munte la acea oră, fusese suspendat. Următorul tren, un accelerat, pleca abea peste două ore. C.F.R.-ul ne făcuse prima bucurie. N-aveam ce face. A trebuit să mergem şi să aşteptăm în parcul din faţa Gării de Nord. În timpul acesta, am mutat greul din rucsacul ei într-al meu. Cafeaua din termos mă trezise de-a binelea, iar sandviciurile delicioase aduse de ea, îmi stinseră urletele stomacului alarmat. Ca desert, sorbisem fericirea ochilor ei minunaţi. Dimineaţa se anunţa frumoasă. Vântul gonise câţiva norişori vagabonzi, pe deasupra oraşului. Ora plecării ne grăbi spre casa de bilete şi-apoi spre peron. Ultimele cumpărături: film pentru aparatul foto, baterii pentru radio, suc, ciocolată şi apă minerală. Ne simţeam uşuraţi că trenul nu va fi aglomerat. Aveam locuri la vagonul trei, clasa a doua şi chiar mă gândeam că voi reuşi să mă întind şi să dorm un pic până la destinaţie. În câteva minute însă, se umplu compartimentul nostru, vagonul, chiar şi trenul! Asta se întâmpla din cauza suspendării acelui personal. Cu un uşor smucet, trenul se puse în mişcare. Ştiam că dacă voi sta jos, mă va cuprinde somnul. Nu aveam chef să dorm. Eram dornic să vorbesc cu Andra, entuziasmat de întreaga călătorie, s-o simt cât mai aproape de mine. Aşa că, am stat mai mult pe hol, ca să putem vorbi în voie. Stabilisem traseul pe care doream să mergem. Analizând mai bine starea terenului, veni şi concluzia: trebuia să schimbăm fundamental planul de urcare. Iniţial, ne propusesem să coborâm la Buşteni şi apoi să urcăm pe Valea Jepilor Mici. Faptul că plouase de curând la munte, că aveam greutăţi mari în spate şi, mai ales că, era un traseu foarte dificil de urcat, ne-a determinat să schimbăm din mers. Am ales să luăm telecabina din Sinaia până la cota 1400, apoi să începem urcuşul adevărat până la cota 2000, unde să încercăm să ne cazăm la o cabană din zonă. Pe la ora unsprezece, am coborât veseli în gara Sinaia. Andra telefonă acasă, imediat ce pusesem piciorul pe peron. Trebuia s-o liniştească pe mama ei, mai ales că, sus nu se ştia dacă vom mai avea semnal, dacă vom găsi telefoane fixe. Rucsacii noştri erau grei, în principal, pentru că, luasem provizii de mâncare. Părea că, aveam la noi, mai mult decât necesarul. Primul urcuş, care începea chiar de la gară, ne aminti că eram deja la munte. Am tras câte-o poză cu noi, apoi la telecabină. Zece minute deasupra pădurii de brazi şi de foioase, înfipte pe spinarea muntelui, ne-au arătat frumuseţea după care tânjisem. Neumbrită de niciun nor, bila de foc strălucea vie. Crestele cele mai înalte păstrau încă dovezi ale iernii. Verdele stăpânea pajiştile şi păşunile. Copiii din cabină nu se stăpâneau: uite, mami, ce frumos! Exaltarea amestecată în contemplare, îmi ridica sufletul deasupra curcubeului într-un balon. Măreţia şi frumuseţea acestor locuri, puteam doar să le văd şi să le port în mine. Oricât de mult m-aş fi străduit să le descriu, cuvintele n-ar fi fost de ajuns, pentru a transmite sentimentele. Puteam doar să constat, cât de mici şi neînsemnaţi suntem în faţa naturii… Dacă în tren fusese destul de cald, ca şi jos, în oraş, aici, la cota 1400, adia un vânt răcoros, dar plăcut. Ca să nu ne încingem la urcuş, ne-am schimbat în haine lejere, adică tricouri şi pantaloni scurţi. Înălţimile cotei 2000 abea se zăreau. Pentru noi începea greul. Cărarea şerpuia pe coama muntelui, prin pădurea de brazi, care suferea din cauza atacului unor licheni sau ciuperci. Mulţi copaci se uscau înainte de vreme. De-o parte şi de alta a cărării, ne întâmpinau ameninţând, urzici uriaşe, o iarbă înaltă şi grasă, din care se zărea zâmbetul gingaş al florilor multicolore. Liniştea era întreruptă de câte-un ciripit sau zbor scurt de aripi. Croncănitul corbilor devenea cântec delirant. Făcusem prima greşeală. Adidaşii noştri nu erau tocmai potriviţi pentru urcatul pe munte. Uşori, comozi, dar alunecoşi pe iarbă. Înaintam încet, cu pauze dese. Încă nu ne intrasem în ritm. Nu mă mai săturam privind locurile. Mă opream s-o aştept, s-o îmbrăţişez, ca să-i transmit bucuria trăirilor. Fără ea, toate aceste lucruri n-ar fi avut acest farmec. Când puteam, o ţineam de mână, ca şi când n-aş mai fi vrut să-i mai dau drumul niciodată… Calculasem că, până sus la 2000, trebuia să facem două-trei ore, în ritmul nostru. Traseul nu era prea bine marcat. Am bâjbâit de câteva ori, până am ieşit în cărarea bătută. Turiştii care coborau, ne-au confirmat că traseul era bun. Pauza de masă am făcut-o într-un loc ferit de vânt, între nişte tufe, aproape de vârful platoului. Andrei îi era frică să nu întâlnim şerpi. Numai muştele şi furnicile ne deranjau mai des. După ospăţul binevenit, ea mi-a propus ca să mă odihnesc puţin, pentru că, mi se închideau ochii de somn. Mă înveli, ca o mamă grijulie, cu o pătură luată de-acasă. După o oră m-am trezit înţepenit de frig. Cerul se acoperea de nori, iar vântul devenise rece. Ne-am pus puloverele şi la drum. Rucsacul meu cel nou era foarte bun, dar avea un inconvenient: mă făcea să transpir foarte tare la spate. Urcarea devenea mai accidentată şi ne punea efortul la încercare. Deşi mai aveam puţin pănă la platou, ei i se părea o veşnicie. Începea să gâfâie şi se oprea des. Avea şi greutate multă în spate. Cabana Mioriţa se zărea de departe. În loc să urcăm direct spre ea, am preferat să ocolim pe o cărare mai lejeră, care ne-a luat mai mult timp şi efort. La cabană ne întâmpină liniştea renovării. Se făcuse patru după-amiaza, iar noi nu ştiam unde vom dormi peste noapte. Am fi dorit să mergem până la Piatra Arsă, dar ne stăpânea oboseala şi frica, să nu ne apuce noaptea pe drum. Unul dintre muncitori ne-a sfătuit să mergem către cea mai apropiată cabană : Valea Dorului. Aceasta se afla cam la o jumătate de oră de mers la vale. Peisajul se schimbase demult. Făgaşe săpate de apele repezi şi de zăpezi, pline de grohotişuri, de bolovani ascuţiţi, brăzdau în multe locuri obrazul bătrân al muntelui. Pajiştile se decoraseră cu iarbă pitică şi flori micuţe. Pârâiaşe secate, ici-colo, bălţi. Ne înfigeam paşii în solul nisipos, pietrele roase de secole ne priveau gânditoare. Cabana se zărea ca o izbăvire, chiar pe fundul văii, lângă un pârâiaş. Prin locurile pustii, în depărtare, se distingeau doi ciobani cu turmele de văcuţe şi cai. Se auzi lătratul unui câine ciobănesc. Pe terasă şedeau doi oameni. Cabanierul şi unul dintre oamenii de la staţia releu, ne întâmpinară cu zâmbete, văzându-ne atât de încărcaţi.Ştiau că vor avea clienţi. După ce am dat bineţe, am cerut o cameră pentru noapte. Cămăruţa curată şi preţul convenabil ne-au însufleţit. Instalarea se făcu rapid. Malul apei reprezenta locul ales pentru cină. Neavând lemne de foc, l-am rugat pe cabanier să ne dea câteva vreascuri, ca să prăjim cârnaţii aduşi de-acasă. Îmi luasem o bere. Cina noastră fusese gata, înainte să apună soarele. Mulţumirea, siguranţa, se citeau uşor pe feţele noastre. Priveam apusul, iar umbrele puneau stăpânire peste văi. Priveam fascinaţi,umăr lângă umăr, contemplând în linişte, tot acest spectacol măreţ. Mi se părea că trăiesc într-o poveste ireală. Înserarea aduse frigul, imediat după apusul soarelui. Cabanierul ne dădu un reşou, la rugămintea mea de-a face focul. Andra se îngrijoră la gândul că era pustiu, că am putea avea probleme cu cei doi. Omul de la releu îşi luă câinele şi plecă, la lăsarea serii. Reşoul avea un mic defect, pe care am reuşit să-l repar. Condiţiile muntelui diferă. În acea seară ne-am spălat amândoi cu apă rece, îndulcită cu apă caldă din ibric. Câteva modificări au trebuit făcute în grabă. Unisem paturile şi blocasem uşa cu masa, doar pentru a-o linişti. În cameră se făcuse cald, iar radioul ne ţinuse de urât până spre miezul nopţii. Somnul nostru se tulbură de câteva ori, de trosnetele cabanei în bătaia vântului şi de rosăturile de şoareci. Braţele ei mă cuprinseră în cel mai dulce somn. La ivirea zorilor, voioşia trezi în mine toate simţurile. Zâmbetul ei somnoros şi leneş mă făcu s-o acopăr de sărutări tandre. Urmară nebuniile dimineţii. Atunci am privit cabana ca pe-un loc sacru al dragostei, ca pe-un cuib protector al iubirii, ca pe un refugiu. Soarele nerăbdător ne bătea în uşă, intra prin ferestre, ca să ne gonească la drum. Timpul ne forţă să luăm micul dejun în fugă. Aranjarăm cu grijă camera. Se anunţa o zi lungă, istovitoare, dar palpitantă. Aveam traseul în cap. Trebuia să ajungem la Babele şi să înoptăm acolo, după o vizită la Crucea Caraiman. Ne propusesem destul de mult. Nu era timp de lenevit. Ne luarăm la revedere de la cabanierul tânăr şi începurăm urcuşul spre cota 2000. De acolo urma traseul spre Piatra Arsă, apoi spre Babele. La fel ca-n prima zi, făceam doar câteva poze, pentru a nu risipi filmul prea repede. Urcam încet, dar plini de viaţă. Încrederea ne făcea să nu ne grăbim. Ni se părea că avem tot timpul din univers, că suntem stăpânii muntelui şi ai vieţii. Urcuşul greu ne mai aducea înapoi la realitate. Corbi uriaşi planau peste înălţimi, lăsându-se tăcut după dealuri. Drumul spre Piatra Arsă nu mi s-a mai părut aşa de greu, cum mi-l închipuisem. Sus, pe platou, admirarăm panorama oraşului Sinaia şi toţi munţii din jur. O emoţie vie încolţi deodată în mine. Pe la doisprezece ani fusesem prima oară prin aceste locuri, cu un văr mai mare de-al meu, împreună cu un alt prieten. Atunci rămăsesem vrăjit şi uimit de cele ce descopeream. Numeroşi sportivi cazaţi la Piatra Arsă, îşi făceau antrenamentul pe cărările platoului. După un timp, întrarăm în pădurea de jnepeni, semn că Piatra Arsă se afla aproape. Ultima coamă de deal ne-a dezvăluit la distanţă, locul nostru de popas. Plecasem de la Valea Dorului pe la ora zece, iar ceasul bătea ora treisprezece, când ne pregăteam să luăm prânzul în sala de mese a cabanei. Ciorba gustoasă de văcuţă ne-a refăcut rapid forţele, dar micii n-au fost aşa de grozavi. Ciocolata cumpărată de la bar, ne-a desăvârşit siesta. Începusem să simt efortul. Chingile rucsacului mă cam roseseră. Afară, în plin soare, am zăcut o vreme, pentru a ne relaxa stomacurile pline. Drumul spre Babele s-a scurs destul de lejer sub paşii noştri. Pe lângă noi treceau numeroşi turişti, venind dinspre teleferic. Câteodată îi mai priveam cum se pierdeau în zare. Salutul reprezenta cel mai frumos gest prin pustietate. Păcat că, în urma turiştilor rămânea destul gunoi, aruncat la întâmplare. Lăsarăm demult în urmă pădurea de jnepeni. Pe drum un mic ghinion: se blocase aparatul de fotografiat. A trebuit să compromitem cele opt poze făcute şi să dăm filmul de la capăt. În faţă ne mai aşteptau multe locuri de fotografiat. Ne părea rău că nu mai cumpărasem încă un film. La Babele am nimerit cu şansă, într-o cămăruţă cu patru paturi, suprapuse câte două, deloc convenabil pentru noi. Altceva nu mai aveau. Speram să nu mai vină altcineva. Faţă de programul stabilit ne aflam într-o uşoară întârziere. Din tot calabalâcul am oprit doar rucsacul meu, în care pusesem două pulovere, merinde şi o sticlă de Busuioacă de Bohotin, cumpărată de la Bucureşti, cu gândul s-o destupăm sus, la Cruce. Cu Babele şi Sfinxul prinse în cutie, prăzi de invidiat, lăsarăm în urmă priveliştea care domina vastul teritoriu. Fără greutatea apăsătoare de mai devreme, pluteam pe cărarea îngustă, care se vărsa când la vale, când se târa greoi pe buza muntelui. În anumite zone aflate în crevase, se mai vedeau porţiuni de zăpadă într-un strat destul de gros, din care se scurgeau firişoare mici de apă, cărăuşe neîncetate de nisip. Vremea îşi desăvârşea frumuseţea şi ne rugam să ţină până la întoarcerea noastră. Capete hidoase de nori negri-cenuşii mâncau albastrul, survolând în grabă platoul, părând că vor să înghită cu totul soarele. Pentru câteva clipe, umbrele puneau stăpânire peste întinderea muntoasă şi vântul începea să sufle cătrănit. Ameninţarea unei băi zdravene, cu surle şi trâmbiţe nu ne pica bine deloc. Când astrul zilei scăpa de după paravan, căldura ne topea, obligându-ne să sorbim cu poftă, apa din sticla de doi litri. Pe creastă, vântul bătea în voie.Turişti răzleţi se întorceau de la Cruce. Printre ei, am avut surpriza să mă întâlnesc cu un prieten, vecin de cartier. Poteca devenea plictisitor de lungă, din cauza nerăbdării noastre de-a ajunge cât mai repede. Foarte mulţi profitaseră de vreme, pentru o plimbare de seară la Cruce. Sfârşitul potecii ne aduse un peisaj de basm. De jur împrejur străjuiau vârfurile ascuţite ale celor mai mari înălţimi, ca nişte turnuri inaccesibile de fortăreţe. De pe creastă, măreţia monumentului de metal, aflat la câţiva zeci de metri mai jos, întregea fascinaţia. Jos, ca un muşuroi de furnici, Buşteniul se pregătea de seară. Ochii mei neobişnuiţi cu atâta cer şi munte la un loc, ameţeau de mirajul amestecului de albastru şi verde; se pierdeau uimiţi în zare. Parcă, într-un colţ de peisaj, se zărea un petec de mare…sau visam. Mă simţeam atât de mic, dar învingător. O priveam pe Andra cu recunoştinţă, simţind că-i datorez toate acestea. Tinereţea, frumuseţea trupului ei de femeie, împletite cu o inteligenţă nativă, dublată de multă ştiinţă de carte, mă fascinau. Cu forme pline, voluptoase, cu mijlocul subţire, cu graţie şi nobleţe, te atrăgea ca un magnet. Avea un suflet bun, o gândire cinstită, logică, luptându-se ca să obţină printr-o muncă susţinută, ceea ce-şi dorea. Avea dorinţe şi ambiţii să reuşească în viaţă. Iubea libertatea şi, mai ales compania unui bărbat-copil, cu gândire matură. Gluma fină şi buna dispoziţie puteau fi atuurile unui om serios, cu obiective clare pentru viaţă. Dar nu ştiam sigur dacă ne potrivim cu adevărat. Existau diferenţe majore între noi, care trebuiau şi puteau fi ajustate. Confirmarea sentimentelor cerea timp. Între noi se ţesuseră prin atracţia fizică, prin modul nostru de-a fi, o prietenie sinceră, cu intenţii frumoase…
Posted on: Sun, 20 Oct 2013 22:21:40 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015