5 mistere ale istoriei dacilor Jul. 15 Rubrica "Ştiaţi că în România..." no comments adevarul-despre-daci Au fost dacii cuceriți de romani, au existat împăraţi romani de origine dacă? Ştim adevărul despre originea dacilor? 1. A fost furată istoria dacilor? Paleontologii au stabilit că omul de Neanderthal a trăit în urmă cu 100.000 de ani, iar cel de la Ceo-Magnon cu circa 35.000. Fratele nostru oltean de la Buciuleşti, comuna Tetoiu, jud. Vâlcea, pe Valea lui Grăuceanu are o vechime de 1.900.000-2.000.000 ani! Descoperirea îi aparţine savantului Dardu-Nicolăescu-Plopşor. Scrierile din vechime ale lui Pândar (462 î.e.n.) şi ale lui Apollonios din Rhodos (295-230 î.e.n.) oferă un număr impresionant de mare de coincidenţe între denumirile mitice ale unor personaje şi locuri din antichitate şi denumirile de azi ale unor localităţi situate pe teritoriul ţării noastre. Pe traseul de la vărsarea Dunării în Marea Neagră la punctul de confluenţă al Tisei cu Dunărea şi apoi al punctului de confluenţă al Someşului cu Tisa, mergând spre amonte, se ajunge în zona Mediaşului Aurit din nordul Munţilor Apuseni, pe cursul mijlociu al Someşului. Pe acest traseu se găsesc o seamă de localităţi ale căror denumiri de azi coincid în mod bizar cu titularurile mitice care ne-au fost transmise din antichitate. Această observaţie l-a făcut pe cercetătorul ştiinţific geolog Mircea Țicleanu să adopte ipoteza şi să finalizeze un studiu în care a demonstrat că drumul pe ape al argonauţilor a urmat traseul pe Dunăre. Apollonios, la vremea lui, a plasat destinaţia finală a expediţiei în Caucaz. Dar informaţiile de atunci se pare că situau Caucazul la vestul Mării Negre după cum ne-o confirmă atât scrierile lui Ammianus Marcellinus (330-c.400 e.n.), general roman şi istoric, care aminteşte în secolul IV e.n. de un ţinut „Caucaland” situat pe malul stâng al Dunării la marginea bazinului Panonic, a cărei descriere corespunde cu Munţii Apuseni de la vestul Mării Negre. 2. Se înrudeau dacii cu celţii? Arheologul Ion Motzoi-Chicideanu are o teorie interesantă conform căreia dacii se înrudeau cu celţii, nu cu geţii! Prima mențiune despre daci o găsim la Caesar, în „De Bello Gallico”. Dar este așa, o referire colaterală. Sigur, mai avem și textul lui Traian – „De Bello Dacico”, pe care însă nu l-a scris el. În „De Bello Dacico” citim că efortul principal de război al lui Traian a fost în sud când a trecut Dunărea, și apoi în munți unde i-a învins pe daci fără probleme. Aceia din munți poate că se numeau daci pe sine, e discutabil acest aspect. Și atunci cartea despre războiul de la nord de Dunăre s-a numit „De Bello Dacico”. Numai că anumite unele elemente de acolo, din munții Orăștiei, îi arată pe daci mai aproape de populațiile atestate arheologic în Transilvania şi chiar în Europa Centrală, mai exact de celți, deși cu unele elemente comune cu populațiile din Câmpia Română. Ar fi mai corect să spunem că pe teritoriul actual al Românei avem atestate arheologic două populații distincte – una daco-celtă și una geto-tracică. Însă pentru a confirma această supoziție trebuie ca săpăturile arheologice să fie bine efectuate, să fie corect şi complet puse în evidență/publicate, pentru ca apoi să fie corect discutate. Nu la nivelul populației, care nu știe despre ce-i vorba, ci la nivelul specialiștilor. Ori, asemenea discuții nu există. În nenumărate cazuri rezultatele arheologiei sunt luate, reîmpachetate și redistribuite într-o formulă care nu are nici o legătură cu realitatea. Câteodată după mintea arheologilor, și câteodată după câți bani se câștigă din emiterea unor concluzii care sunt în interesul politicului. Deocamdată, să tragi concluzii despre civilizația geto-dacă, pe baza informaţiilor disponibile raportate la masa imensă a celor încă nici măcar pipăite, este ca și cum te-ai uita la un elefant cu lupa. Discuți pe cât vezi! 3. Au fost dacii înfrânţi de romani? statuie-dacPuţini sunt acei ce ştiu că în muzeele lumii exist a un număr mare de statui, busturi şi capete reprezentând daci. O primă inventariere a acestor opere de artă a fost făcută în 1946 şi numără 26 de piese. O a doua numărătoare, făcută în 1980, a crescut numărul acestora la 40. În sfârşit, o teză de doctorat, dedicată recent acestui subiect, de către un specialist în istoria artei, Leonard Velcescu, strânge laolaltă peste o sută de astfel de reprezentări de daci, iar numărul lor este cu siguranţă mai mare. Cele mai multe dintre aceste lucrări sunt de mari dimensiuni, statuile pot ajunge chiar până la trei metri, capetele şi busturile sunt colosale. Nici un alt popor subjugat de Roma nu a beneficiat de atât de multă atenţie din partea artiştilor plastici, iar Columna lui Traian, opera genială, care a revoluţionat arta romană, este un argument în plus în acest sens. Cele mai multe dintre statuile de daci au fost descoperite de-a lungul timpului în Forul lui Traian. Foarte probabil, au fost făcute la comanda împăratului învingător, special pentru a-i împodobi forul. Toate sunt însoţite de eticheta „prizonier dac”. Sunt daci cu priviri semeţe, dar cu o atitudine liniştită, fie tineri, fie mai bătrâni, fie nobili, fie daci de rând. În galeria Chiaramonti din Muzeul Vatican se află un astfel de bust de nobil dac, ce depăşeşte trei metri, cu tot cu soclu, dăltuit în marmură frigiană violacee cu vinişoare. Turiştii de toate neamurile se opresc impresionaţi şi se fotografiază lângă sculptura cu numărul de inventar 1697, fără să ştie al cui chip şi suflet este închis în marmură preţioasă. Dacă observăm cu atenţie aceste statui, se poate remarca faptul că personajele sunt într-o poziţie demnă, normală, liniştită, de repaus, şi nicidecum într-o poziţie agitată, furioasă, umilitoare. Această poziţie cu mâinile împreunate (nu legate!) se poate vedea şi azi la ţăranii noştri. Când ceream voie să fotografiez în România, la sate, ţărani în costumul popular, mi se răspundea „aşteptaţi, vă rog”, îşi dregeau puţin hainele de pe ei, le scuturau puţin cu mâna şi – aici devine interesant – împreunau mâinile în faţă, la nivelul pântecului, deci luau exact aceeaşi poziţie pe care o au statuile de daci. Un alt indiciu este acela că romanii, pentru a face prizonier un „barbar”, îl legau cu mâinile la spate, pentru a-i reduce mobilitatea mâinilor, cu cătuşe (foarte asemănătoare cu cele din zilele noastre), cu lanţuri. Însă în cazul dacilor, nici vorbă de aşa ceva. 4. Au fost romanizaţi dacii? Dacia a fost ultima cucerită şi prima abandonată de romani, durata şederii lor efective fiind de mai puţin de 150 de ani. După victoria din anul 106, romanii stăpâneau Banatul, Oltenia şi teritoriul intracarpatic (Ardealul propriu-zis), restul teritoriilor (Crișana, Maramureş, Moldova – inclusiv cea dintre Prut şi Nistru -, Muntenia) rămânând în libertate. Dobrogea fusese încorporată de timpuriu în Moesia Inferior. Sudul Moldovei şi Muntenia au fost şi ele ocupate pentru scurt timp, dar granița a fost repede mutată pe Olt şi Dunăre. Hadrian, care i-a urmat la domnie lui Traian, intenţiona deja să abandoneze Dacia. Chiar dacă se consideră că părăsirea Daciei s-a făcut în vremea lui Aurelian, în anul 271, izvoarele susţin că Dacia a fost pierdută sub Gallienus, în anul 256, la o dată care coincide cu un puternic atac al carpilor – dacii liberi din Moldova -, iar după acest moment încetează circulaţia monedelor romane şi nu mai există inscripţii. O altă problemă care îi nelinişteşte pe cei ce vor să cerceteze cu bună credinţă istoria noastră o constituie unitatea incredibilă a limbii române. Limba română nu are dialecte. Are subdialecte sau graiuri, dar nu dialecte. E de ajuns să amintim că, în Italia, vorbitorii din nordul peninsulei nu se înţeleg cu cei din sud decât prin intermediul limbii literare, atât sunt de diferite între ele dialectele italieneşti. Un sicilian şi un lombard vorbesc practic două limbi diferite. În Franţa, Germania, chiar şi Spania, se vorbesc de asemenea dialecte diferenţiate, ba unele dialecte reclamă, în ultimul timp, statutul de limbă independentă, cum este cazul asturienei, galicienei sau corsicanei. Ceea ce nu e cazul cu limba română. Dacă însă privim în urmă, orizontul se înceţoşează: în provincia Dacia, unde istoricii spun că a avut loc o romanizare intensă, iar limba dacilor ar fi dispărut, trebuie să se fi dezvoltat o cu totul altă limbă decât în teritoriul dacilor liberi, Moldova şi Maramureş, unde latina nu a avut cum să se impună şi în locurile unde limba dacilor a continuat să existe. Cu alte cuvinte, dacii romanizaţi nu s-ar fi putut înţelege cu dacii liberi, or realitatea este complet diferită. În fapt, lingviştii, atunci când vorbesc de apariţia graiurilor, nu se întorc în timp înainte de sec. 11. Pentru ei a existat o română comună unitară, pe care au numit-o şi protoromâna. Însă nimeni nu se întreabă cum de această protoromână a fost atât de unitară în toate regiunile ţării, în condiţiile în care teritoriile romanizate trebuiau să evolueze lingvistic cu totul altfel decât cele neromanizate. Cum e posibil ca în Moldova, unde Imperiul Roman nu a ajuns cu armata sa şi unde dacii au trăit în libertate, să se vorbească aceeaşi limbă ca în Ardeal, unde a avut loc o intensă romanizare ?Cum de nu exista nici măcar o diferenţiere dialectală, ci doar o serie de regionalisme şi unele particularităţi de pronunţie? 5. Au existat împăraţi romani de origine dacă? Nu ştim ce s-a întâmplat cu dacii după cucerirea Daciei de către romani. Dacă ar fi să dăm crezare manualelor, ei s-au romanizat rapid şi fără cale de întoarcere, în decursul a doar un secol şi jumătate. Totuşi, amintirea lui Decebal a rămas vie în secolele următoare, iar numele de „dac” este purtat cu mândrie de mai multe personaje istorice, ajunse pe cele mai înalte trepte ale ierarhiei militare sau politice a Imperiului Roman. După constituţia lui Caracalla din 212, prin care toţi cetăţenii imperiului născuţi liberi deveneau cetăţeni romani cu drepturi depline, orice dac devenit cetăţean roman putea urca în ierarhiile vremii. Regalian este cel dintâi dac care a urcat în această ierarhie. Documentele epocii spun că dacul cel ambiţios a intrat în istorie în preajma anului 260 d.Cr. Şi susţineau că este un urmaş al lui Decebal, un strănepot al marelui rege martir. Poate fi întru totul adevărat, sau poate fi doar o genealogie imaginară. Ceea ce însă nu se poate pune la îndoială este originea dacică a lui Regalian. În anul 260, în vreme ce pe tronul Romei se afla Gallienus, dacul Regalian, general cu talent de strateg, se afla în fruntea trupelor din zona Dunării, din Pannonia şi Moesia. Nu mult după anul 260, el pune la cale o rebeliune, în urma căreia este proclamat împărat de către trupele sale. Monedele emise de el şi de soţia (sau mama) sa, Sulpicia Dryantilla, o femeie cu nume dacic, s-au limitat la zona dunăreană. După preluarea puterii, duce lupte împotriva sarmaţilor, dar Gallienus vine de la Roma împotriva lui şi îl învinge. Conform surselor scrise, Regalian este ucis într-un complot de propriii săi partizani, aliaţi cu roxolanii.
Posted on: Wed, 28 Aug 2013 16:20:04 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015