Inceputul liberalismului Liberalii si Cuza Vodă Unirea Principatelor Române marca în viata politica româneasca un moment crucial, anume trecerea de la forma de guvernare absolutista la aceea constitutionala, în care puterea se exercita în numele reprezentantilor alesi ai natiunii. Principiul ca unica sursa a puterii era poporul însusi, chiar daca cei chemati sa-i desemneze, deputatii, erau o infima minoritate, marca o ruptura hotarâta atât cu trecutul medieval, în care guvernarea era considerata un apanaj al unor privilegiati, cât si cu ingerintele straine în afacerile publice. Desi nu în limite mai largi trasate Adunarilor ad-hoc, Conventia punea temeiurile principiale ale unei guvernari bazate pe separarea puterilor statului, pluralism politic, libertati individuale si asociative, inclusiv în domeniul presei, exprimarea ideilor în toate domeniile creatiei, etc. Sub domnia lui Cuza, liberalismul parcurge doua etape distincte de afirmare. Între anii 1859-1864, el se defineste si se întregeste în toate directiile de actiune. Dupa 2 mai 1864, când se înfaptuia o domnie personala, Cuza impunea un fel de tutela politico-institutionala, suprimând presa autonoma, grupurile si reuniunile politice. Dar daca liberalismul politic se cantoneaza în cercuri relativ restrânse, cel intelectual si cultural se dezvolta fara nici o restrictie. Tot astfel, sub raport economic, societatea româneasca se afla sub impactul liberei initiative si al concurentei, acestea împingând-o într-un accelerat proces de dezvoltare. Situatia aceasta permitea cristalizarea si aprofundarea unor concepte specifice economiei de piata. Cine erau liberalii dupa Unire? Sub un asemenea nume generic apareau o serie de oameni politici de origine si conditie sociala diferita. Exista, mai întâi, un grup restrâns de oameni care proveneau din rândul vechii boierimi angrenata la începutul epocii moderne în lupta pentru emancipare politica. În rândul acestora erau situate familiile Cretulescu, Câmpineanu, Golescu, Ghica, Malinescu, Rosetti, Sturdza-Miclauseni etc. Din mediul unei parti a boierimii mici si mijlocii, legata de comertul cerealier si cu vite, rasarisera, de asemenea, fruntasi liberali ca Dumitru si Ion C. Bratianu, Mihail Kogalniceanu etc. Liberalii munteni aveau în burghezia oraselor - la acea data pestrita din punct de vedere etnic, cuprinzând si efective relativ mari de straini - numerosi exponenti, dar mai ales aderenti. Tot în miscarea liberala îsi gaseau locul intelectuali: profesori, juristi, avocati, medici, publicisti, învatatori si preoti, acestia din urma cu ramificatii pâna în sate. Factorul care dadea unitate, mai ales culoare, tuturor acelor elemente pestrite îl reprezenta doctrina politica. Ea era inspirata din principiile Revolutiei franceze, dar cu deosebire din practica liberalismului occidental. Aceeasi doctrina se întemeia pe traditiile national-culturale si politice care, în pofida vicisitudinilor istorice, în anumite momente si în unele medii restrânse, introdusesera un climat de toleranta si dialog, o metoda de limpezire a disputelor nu prin recurgere la autoritate si represiune, ci prin utilizarea argumentelor si dovezilor. Dar afirmarea liberalismului în România dupa 1859 se face în conditii speciale. Principalul beneficiar al noului regim politic al Conventiei nu sunt elementele de origine burgheza, ci, dimpotriva, acelea care-si trageau puterea din marea proprietate funciara, mosierimea, oameni din rândul careia unii mai detinusera functii în stat sub vechiul regim semiabsolutist. Din aceste motive, desi bine conturata sub raportul continutului de idei, doctrina liberala nu era împartasita în egala masura de principalii ei exponenti. Concretizarea unora dintre principii era conditionata de interesul social al celor chemati sa cârmuiasca afacerile publice. În societatea româneasca, liberalismul are aderentii cei mai activi nu în marea mosierime stapâna pe putere, ci în mosierimea mica si mijlocie, dar mai ales în burghezia autohtona dornica de ascensiune. O trasatura caracteristica a liberalismului este nationalismul. Cei mai avântati liberali, radicalii, se numesc ei însisi partid national. Ca atare, ei se identifica cu interesele majore ale poporului român în raport cu dominatia straina sub forma suzeranitatii otomane si protectoratului rusesc, dar si sub aceea a impunerii numerosilor straini din economie sub jurisdictia româneasca. Desi apare drept prima trasatura specifica a liberalismului înca de la finele secolului al XVIII-lea, nationalismul dobândea noi întregiri. Printre acestea, în prim plan se afla ideea dobândirii suveranitatii depline a statului român, sub raport politic si economic, precum si desavârsirea unitatii lui în întregul spatiu etnic. O guvernare constitutionala prin care sa se realizeze o deplina separare a puterilor statului, sa se lichideze arbitrariul si sa se instaureze domnia legilor era o alta latura a doctrinei liberale. Conventia raspundea numai partial unei asemenea necesitati, întrucât puterea executiva, mai ales domnia, fusese înzestrata cu prea mai prerogative, în detrimentul corpului legiuitor. Daca stânga spectrului politic, adica liberalii radicali, preconiza o singura adunare, moderatii si conservatorii voiau si un Senat, un corp ponderator care sa calmeze schimbarile prea avântate. Liberalii se deosebeau între ei si prin tendinte divergente cu privire la forma de organizare a statului, republicanismul radicalilor fiind opus adeptilor monarhiei constitutionale. Promovând nationalismul, constitutionalismul si pluralismul politic, doctrina liberala se interfereaza în aceste aspecte cu cea conservatoare. Conceptia politica conservatoare poseda si ea o anumita doza de liberalism, dar chiar în punctele de tangenta cu acesta surveneau deosebiri de pondere. În timp ce liberalii vor sa întinda principiile de libertate si egalitate pâna la baza societatii, conservatorii le limiteaza la vârful acesteia, inclusiv al elitelor intelectuale. Dar doctrina liberala se opune ireductibil aceleia conservatoare prin deschiderea spre masele populare. Liberalii îsi propuneau sa le emancipeze pe acestea de orice servitute, înzestrându-le totodata cu drepturi politice. De aici ideea lor de extindere a drepturilor electorale. Doar Cuza însa, prin reformele lui care instaurau o domnie personala, concretiza formal un atare deziderat, dar pentru Adunarea electiva mai mult formal. Liberalismul se confrunta cu conservatorismul sub domnia lui Cuza în privinta reformei sociale. Se aprecia, astfel, ca societatea româneasca trebuia supusa la schimbari structurale majore în domeniul proprietatii funciare si al relatiilor agrare. Liberalii considerau ca eliberarea de servituti feudale nu era atât o chestiune juridica - cum pretindeau conservatorii - ci, mai ales, una economica. Ea ar fi fost incompleta pentru satean daca n-ar fi fost înzestrat cu un lot menit sa-i asigure o minima subzistenta. De aceasta mica proprietate, liberalii legau un sir de ameliorari social-politice si culturale, o schimbare de mentalitate în sânul întregii natiuni care ar fi trebuit sa devina o forta economica activa, inclusiv pe planul solidaritatii cu conationalii aflati sub dominatia straina. Unii dintre liberali legati de marea proprietate mosiereasca erau mai reticenti fata de reforma sociala. Având o atitudine de rentieri, practicând o agricultura extensiva si rutiniera prin sistemul traditional al clacii si dijmei, acesti liberali pretindeau ca mosia sa ramâna principala sursa de venit si prosperitate. O evaluau nu în functie de veniturile realizate, ci de întinderea ei. Din aceste motive, important pentru acesti oameni politici era mentinerea în mâinile lor a unei întinderi cât mai mari din marea proprietate funciara. De aici înclinatia si politica de limitare a reformei sociale la dimensiunea loturilor clacasesti. Gospodaria taraneasca minuscula trebuia subordonata marii proprietati funciare. Radicalismul liberal, desi interesat de emanciparea taranimii de servituti prin împroprietarire, privea o asemenea reforma în conexiune cu alte ramuri economico-financiare ce trebuiau create sau dezvoltate. Din cauza preponderentei conservatorilor chemati la viata politica prin Conventie - acestia opunându-se ireductibil emanciparii taranilor prin împroprietarire - liberalismul a fost constrâns sa-l înfrunte prioritar în directia constructiei institutional-politice a statului. Chiar Cuza - desi a recurs la lovitura de stat - n-a depasit anumite limite în actul de constituire a micii proprietati taranesti, încât - spre a nu aparea ca o uzurpare de drepturi - aceasta a luat forma unei aboliri de servituti feudale. Faptul acesta a privat pe multi sateni de un mic lot de pamânt. Tendinta burgheza din sânul liberalismului, întruchipata de Ion C. Bratianu, C.A. Rosetti si Mihail Kogalniceanu, acorda mare importanta protejarii pietei nationale. Vicisitudinile istorice, dar mai ales capitulatiile Portii acordate Marilor Puteri Garante faceau din piata româneasca o zona dominata de straini. Acestia acumulau din comert si tranzactii monetare mari sume de bani, deplasând sumele obtinute spre metropolele de care erau legati si înabusind încercarile de afirmare ale burgheziei locale. Pe lânga agricultura pe care o considerau apta de dezvoltare prin crearea unor institutii de credit, acesti liberali se pronuntau pentru interventia statului în accelerarea procesului de dezvoltare a industriei nationale. Se repudia liberalismul economic deplin împartasit nu numai de conservatori, ci si de o parte a liberalilor, precum si conceptia România tara eminamente agricola. Curentul liberal sub Cuza este un tot doar ca tendinta politica, sub forma unor idei relativ similare în unele probleme fundamentale, dar neomogen din cauza coexistentei diferitelor nuante, unele chiar opuse. Ceea ce dadea liberalilor o deplina unitate consta în admiratia fata de modelul occidental de organizare institutional-politica. Oameni tineri, cei mai multi formati la scoli si universitati apusene, ei asimilasera un sir de idei de o asemenea sorginte, pe care încercau sa le adapteze la conditiile românesti. Semn de unitate era si hotarârea de a imprima procesului de dezvoltare politica un ritm rapid, considerat singura modalitate de sincronizare europeana. Profunzimea si amplitudinea unor atari schimbari, dozajul acestora, precum si ordinea prioritara erau tot atâtea puncte de controversa. Dar, mai presus de orice, ceea ce diviza curentul liberal era mentalitatea reprezentantilor lui cei mai de seama. De aici proveneau ambitii si rivalitati greu de conciliat într-o societate lipsita de traditie politica liberala si impregnata de bizantinism. Liberalismul se nuanteaza si în functie de provincie. În Moldova, formele lui de manifestare erau moderate, întrucât radacinile - Revolutia de la 1848 - îi fusesera plapânde. Ideile liberale aici sunt apanajul clasei celei mai luminate din rândul fostei boierimi. În Muntenia, în schimb, pe lânga oameni apartinând boierimii de diferite trepte, miscarea liberala are aderenti în orase, târguri si chiar sate. La Iasi, evreii erau aceia care jucau rolul de burghezie, detinând comertul mare si mic, casele de schimb valutar si creditul camataresc. În raporturile dintre ei, liberalii moldoveni si munteni pareau relativ înstrainati. Costache Negri, ajuns în Bucuresti - în drumul lui spre Constantinopol, pentru a obtine recunoasterea dublei alegeri - fusese izbit de limbajul incendiar al lui Ion C. Bratianu, C. A. Rosetti si Cezar Bolliac. Din aceste motive, Cuza însusi, chiar de la începutul domniei, îsi propusese sa anihileze partidul revolutionar, cum îi numea pe radicali. Avându-si începuturile în revolutia de la 1848 si în legaturile cu cercurile secrete europene din anii exilului, radicalii considerau prea strâmt cadrul de dezvoltare statornicit de Conventie. De aici denumirile pe care li le dadeau adversarii de partid revolutionar, al progresului sau rosu. Calificativul acesta din urma avea si o tenta discreditativa, cu intentia de a izola pe acei politicieni aratati ca un pericol pentru tara, imaturi pentru actul de guvernare pentru ca ar fi atâtat pe saraci împotriva bogatilor. Rosii însa devin tot mai îndrazneti, afirmându-se deja doi conducatori inconstestabili, remarcati pe tarâmuri relativ diferite si deveniti extrem de populari: Ion C. Bratianu pentru o directie reformatoare clar exprimata si mai ales oratorie politica extrem de avântata, precum si C.A. Rosetti pentru mari calitati de ziarist, editor si tipograf. Desi tineri, reprezentantii acestei grupari dispuneau de o bogata experienta, dar nu atât politica, cât mai ales asociativa. Surprindeau pe contemporani prin solidaritate, hotarâri concertate, actiuni energice si subordonarea intereselor individuale fata de cele de grup. De aici calificativul dat de adversari de secta politica. Nu-i de mirare ca radicalii vadesc o puternica adversitate fata de conservatori pe care, prin Cezar Bolliac si I.G. Valentineanu, îi numeau privilegiati balsamiti sau fosile. Mihail Kogalniceanu era socotit în epoca drept seful partidului rosu din Moldova, pentru ideile relativ identice cu ale radicalilor munteni, dar si pentru unele tendinte autoritare în actul de guvernare. Ca si radicalii, dar ca deputat, Kogalniceanu aluneca usor spre ideile demogogice, adica pe pozitiile maselor populare, îngrijorând pe conservatori. Ramânea în comuniunea de idei cu rosii, cu care colabora pâna la finelelui 1863, când chemat de Cuza sa preia puterea, i se asocia apoi acestuia la lovitura de stat din 2 mai 1864, realizând reformele. Devierea lui de la o eventuala alianta cu radicalii se explica prin teama de a fi absorbit de Ion C. Bratianu si C.A. Rosetti, a caror formatie politica nu permitea personalitatilor sa se manifeste independent. Un contingent numeros de liberali în Moldova si Muntenia îl alcatuiau asa-numitii legalisti. Ion Ghica, Vasile Boerescu, Gheorghe Costa-Foru, Contantin Bosianu, Constantin Cretulescu, Alexandru G. Golescu, Anastase Panu etc. Ei se distanteaza de radicali, apreciind ca dezvoltarea societatii românesti trebuia înfaptuita prin doze rationale de liberalism. Acesti moderati voiau sa constituie un partid de centru, împotriva atât a conservatorilor sau albilor, cât si, mai ales, a radicalilor sau rosilor, acestia din urma socotiti chiar imposibili de acceptat. Radicalii îi combateau puternic sub forma de lilieci politici sau împielitata moderatiune. Alti moderati din jurul lui Cuza, ca Nicolae Kretzulescu, apreciau ca societatea româneasca nu era apta nici chiar pentru regimul politic al Conventiei, întrucât libertatile acordate trebuiau strunite. Erau blamati din aceasta directie deopotriva radicalii care stapâneau opinia publica si strazile, si conservatorii preponderenti în corpul legiuitor. N. Kretzulescu însusi, ca sef de guvern, în august 1859, îsi propusese anihilarea radicalismului pentru ca ar fi urmarit realizarea absurdului lor vis de republica sociala si egalitara. Era îndreptatita acea caracterizare? Sub domnia lui Cuza, radicalii apar ca singurul partid politic organizat cu o structura ierarhica, cu ramificatii în principalele orase si târguri din Muntenia, cu un club central în Bucuresti, la hotelul Concordia si, în fine, cu o intensa activitate publicistica desfasurata îndeosebi prin Românul. Aderentii acestui partid, constituiti dintr-o confratie de tabaci, oameni din popor, revolutionari de meserie si de-a pururea turburatori ai linistii pbulice - cum îi caracteriza Dimitrie Bolintineanu - mai cuprindeau negustori, profesiuni liberale si oameni saraci din orase si târguri, inclusiv de la sate64). În toate aceste medii sociale, radicalii contribuiau la raspândirea ideilor politice moderne, inclusiv a democratismului, un aspect nou în societatea româneasca dupa Unire, ce parea încremenita în conservatorism sau chiar reactionarism. Promovarea liberalilor la guvernare pâna la 24 ianuarie 1862 a fost sporadica si neconcludenta din cauza incapacitatii de a alcatui majoritati datorita nu numai legii electorale restrictive si dezbinarilor dintre ei, ci si lui Cuza care concepea a conduce tara în afara partidelor politice. Si pentru a anihila sistemul parlamentar modern, chiar dupa dubla alegere de la 24 ianuarie 1859, spre a compromite extremele - rosii si albi - i-a pus sa colaboreze într-o formatiune ministeriala în care radicalii - Dumitru Bratianu si Nicolae Golescu -erau alaturi de ultraconservatorul Barbu Catargiu. Pâna la 24 ianuarie 1862, într-un cadru de instabilitate guvernamentala, cu noua formatiuni în Moldova si unsprezece în Muntenia, reprezentantii de seama ai liberalismului au trecut pe la cârma, fara a fi lasat urme remarcabile. Sunt, astfel, de mentionat: Vasile Alecsandri, Lascar Rosetti, M.C. Epureanu, Dimitrie A. Sturdza, Eugen Alcaz, Constantin Hurmuzachi, Mihail Kogalniceanu, Dimitrie Cozadini, Anastase Panu, în Moldova; C.A. Cretulescu, Ion Ghica, A.G. Golescu, C.A. Rosetti, Ion C. Bratianu, Vasile Boerescu, Stefan Golescu, în Muntenia etc. Dintre toate formatiunile ministeriale liberale, cea care a aratat o mai puternica vointa de a-si impune un program a fost condusa de N. Golescu în rastimpul 28 mai-13 iulie 1860. Având drept ministri pe Dumitru Bratianu, la Interne, Ion C. Bratianu, la Finante si C.A. Rosetti, la Culte si Instructiune Publica, acestia erau flancati de moderatii Vasile Boerescu, la Justitie si Ion I. Filipescu, la Externe. Din guvern, radicalii încearca fara succes - venind în conflict cu colegii moderati si mai ales cu corpul legiuitor conservator - sa impuna o lege de organizare a garzilor nationale, vazute de adversarii lor politici drept un instrument de organizare a micii burghezii orasenesti. Aceiasi radicali, sub conducerea lui Stefan Golescu, deveneau din nou ministri în mai-iulie 1861, dar cu oameni mai putin colorati ca Dimitrie Bolintineanu, Constantin Balcescu, Grigore Arghiropol si Vasile Malinescu. Ion C. Bratianu si C.A. Rosetti, ramasi în afara guvernului, organizau o campanie populara în orase si sate pentru extensiunea drepturilor electorale, în jurul asa-numitei petitii de la 11 iunie 186165). Atmosfera politica încinsa de aceasta actiune politica în directia modificarii legii electorale determina pe Cuza sa nu tolereze consolidarea niciuneia dintre extremele politice ce se înfruntau cu înversunare: radicalii si conservatorii. În pragul unirii administrative, liberalii radicali încearca sa surmonteze adversitatile prin organizarea unui partid la scara ambelor principate, din perspectiva instituirii unor organisme statale unitare. Demersuri în acest sens fusesera întreprinse si în Comisia Centrala de la Focsani, unde moldoveni si munteni se gaseau într-o comuniune de idei. Aratau un astfel de interes Vasile Malinescu, M. Kogalniceanu, Manolache Costache Epureanu, Raducanu Rosetti, Ludovic Steege, Stefan Golescu, Gr. Arghiropol, Christian Tell, Eugeniu Predescu66) etc. În mai si iunie 1861, cele doua guverne liberale de la Bucuresti si Iasi, Stefan Golescu si Anastase Panu, se concertau în vederea combaterii conservatorismului si a tendintei de domnie personala a lui Cuza. Radicalii munteni - în decembrie 1861, din initiativa lui C.A. Rosetti - convocau la Bucuresti o reuniune a oamenilor de stânga cu scopul de a face din acestia o formatiune politica compacta. S-ar fi elaborat atunci un proiect de program al partidului liberal sau partidul progresistilor. Moderatii Vasile Boerescu, Gh. Costa - Foru si Chr. Tell se asociasera radicalilor, alcatuind cu acestia cu Comitet central compus, printre altii, din Constantin Bosianu, Iorgu Cretescu, St. Golescu, Dumitru Bratianu, Ioan (Iancu) Marghiloman, Gheorghe Vernescu, I.G. Valentineanu etc. C.A. Rosetti îl invitase si pe Kogalniceanu cu liberalii moldoveni, dar acesta îi respingea oferta tinându-se la distanta de radicali. Unirea administrativa de la 24 ianuarie 1862 aducea la cârma un guvern conservator condus de Barbu Cataragiu, cel mai reprezentativ om politic al acestui curent. Raspunsul liberalilor în general, dar mai ales al radicalilor fata dominatia politica a conservatorilor retrograzi era lupta parlamentara si în opinia publica pentru extensiunea legii electorale. Ion C. Bratianu, exponentul acelei actiuni, îsi asocia pe Kogalniceanu, cei doi lideri respingând proiectele conservatoare de restrângere a libertatii presei si a reuniunilor politice, menite a lovi cu precadere în radicali. Dar, mai presus de orice, în acele momente de constituire pentru prima data a unui guvern al României unite, Ion C. Bratianu, Dumitru Bratianu, C.A. Rosetti, în presa, reuniuni publice si de la tribuna parlamentara reproba hotarât proiectul de lege al lui Barbu Catargiu, prin care intentiona sa spolieze pe tarani de loturile detinute în folosinta. Lupta politica extrem de înversunata în corpul legiuitor, îi aducea sefului conservatorilor o mare adversitate în opinia publica, situatie în care, în iunie 1862, era asasinat în plina strada. Dupa disparitia lui Barbu Catargiu, care însemna o lovitura grea data conservatorismului ca partid politic, Cuza folosea împrejurarea pentru a instala la putere - la 24 iunie 1862 - o formatiune de centru, cu N. Kretzulescu ca presedinte de Consiliu. Faptul acesta marca decisiv intentia domnitorului de instalare a unui regim politic personal. Într-o atare conjunctura, curentul liberal era slabit de reconvertirea unui grup de oameni politici de centru, inclusiv a lui M. Kogalniceanu, toti acestia considerând ca regimul parlamentar al Conventiei, din cauza extremelor politice ce se înfruntau ireconciliabil, nu permitea realizarea reformelor indispensabile. Din cauza alunecarii dinspre guvernarea constitutionala spre aceea personala, în viata politica româneasca a aparut un fenomen ciudat. În loc de a alcatui o alianta cu oamenii politici de aceeasi culoare - de care fusesera izolati - radicalii lui Ion C. Bratianu si C.A. Rosetti, precum si moderatii lui Ion Ghica au pus mai presus de orice lupta pentru apararea regimului constitutional. Sub acest raport, ei si-au gasit aliati printre unii conservatori ca Dimitrie Ghica si Lascar Catargiu, preocupati deopotriva de salvarea acelorasi institutii. Se puneau astfel bazele unei aliante hibride numita în epoca monstruoasa coalitie, scopul fiind împiedicarea instaurarii unei domnii personale. Începuturile ei dateaza la 23 ianuarie 1863, când în Adunarea electiva, printr-un amendament catre Cuza semnat de 31 liberali si conservatori, se cerea respectarea regimului constitutional. O asemenea alianta s-a întarit dupa 2 mai 1864, când seful guvernului, Kogalniceanu, printr-o lovitura de stat dizolva institutiile politice date de Conventie. Institutiile domniei personale: Adunarea electiva aleasa, dar cu prerogativele anihilate, precum si Senatul numit de Cuza, faceau din acesta pivotul vietii politice. Obiectivele liberal-democratice le realiza cu masura domnitorul României. Reforma electorala, mai deschisa spre masele populare - cum cerusera liberalii - faceau însa trecerea de la dominatia oligarhiei spre democratia cezarismului. Mai presus de aceasta era reforma agrara realizata cu acordul liberalilor maisti, adica ai loviturii de stat din luna mai 1864. Acestia erau M. Kogalniceanu, Constantin Bosianu, Gh. Vernescu, Ioan Strat, Al. Papadopol-Calimachi, Dimitrie Cariagdi etc. Liberalii opozitionisti, îndeosebi radicalii, scosi din viata politica si implicati alaturi de o parte a conservatorilor în rasturnarea lui Cuza si înlocuirea lui cu un principe strain - dorinta imperativa a Divanurilor ad-hoc - ajutasera si ei indirect la realizarea acelor reforme. Aveau meritul de a le fi formulat si sustinut în opinia publica timp de mai multi ani, încât realizate chiar de catre o domnie personala, dadeau o puternica lovitura conservatorismului de tip Regulamentul organic, pe care radicalii îl combatusera energic.
Posted on: Sun, 03 Nov 2013 09:54:42 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015